Eusebiu de Cezareea

Eusebiu de Cezareea

Eusebiu de Cezareea sau Eusebiu din Cezareea (aprox. 275 – 30 mai 339) - în greaca veche Εὐσέϐιος, iar în latină numit adesea Eusebius Pamphili, a fost episcop de Cezareea în Palestina, teolog, apologet și istoric al Bisericii creștine.

Viața

Data și locul nașterii lui Eusebiu nu sunt cunoscute. Din tinerețea lui se știe că în jurul anului 300 se găsea în Palestina și că a devenit prieten și ucenic al lui Pamfil, preot din Cezareea Palestinei, cu care a studiat Biblia, folosindu-se de Origen.

Față de Pamfil, care l-a format, a nutrit toată viața o mare stimă: într-adevăr, a fost un timp când se semna cu "το̃υ Παμφύλου" ("al lui Pamfil", care trebuie înțeles patronim, nu posesiv). Cu el a colaborat la reorganizarea și la îmbogățirea bibliotecii fondate la Cezareea de către Origen. Personal s-a dedicat în special culegerii de documente istorice (păgâne, iudaice și creștine), care îi puteau servi ca material pentru o proiectată apologie a creștinismului, pe care însă nu a mai apucat să o scrie.

Admirația comună (a lui Eusebiu și a maestrului său, Pamfil) pentru Origen a avut drept rezultat compunerea (în colaborare) a Apologiei lui Origen, în șase cărți (lat. liber), dintre care ultimele două au fost compuse numai de el ceva mai târziu.

În 307 Pamfil a fost arestat, iar în 309 a îndurat martiriul, pe timpul persecuției lui Dioclețian; iar ucenicul Eusebiu, "întemnițat și el", a fost eliberat. După eliberare i-a dedicat maestrului o afectuoasă biografie.

După aceste evenimente Eusebiu a părăsit Palestina călătorind la Tir, în Fenicia, și în Egipt, unde a fost și el mărturisitor în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor. Se întoarce apoi în Palestina și devine preot. În 313, cu puțin după pacea Bisericii, a fost consacrat episcop al Cezareei și de atunci a jucat un rol de prim plan în istoria Bisericii, mai ales datorită sprijinului pe care l-a primit de la împăratul Constantin cel Mare. Acesta, după ce a devenit unic împărat (324), l-a onorat pe Eusebiu cu încrederea și prietenia sa. Eusebiu a avut legături cu cele mai importante figuri ariene ale epocii sale. La Primul sinod ecumenic de la Niceea Eusebiu a avut un rol activ de mijlocitor între arieni și ortodocși.

Opera

Poziția sa în timpul controversei ariene a fost oscilantă, iar aceasta a dat posibilitatea unor evaluări discordante în privința personalității și ortodoxiei sale.

La începutul controversei, el i-a luat apărarea lui Arie împotriva lui Alexandru al Alexandriei și a lui Atanasie cel Mare; la Sinodul din Niceea (325) s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei încercări de conciliere, doar pentru a răspunde dorinței împăratului.

Sigur este faptul că el nu a tăinuit niciodată aversiunea personală față de formula όμοούσιος (homoousios, „deoființă”), care – după el – ducea la modalismul lui Sabelie.

Într-o scrisoare enciclică adresată credincioșilor din dioceza sa (scrisă puțin timp după Sinodul din Niceea), ca să explice atitudinea sa, el s-a reîntors la pozițiile pe care le considera ca fiind ale lui Origen, dar care în realitate erau ariene, admițând inferioritatea Logos-ului față de Tatăl și recunoscându-i o divinitate – nu autentică – ci doar "asemeni aceleia a Tatălui".

De altfel, toată teologia lui trinitară este foarte confuză (ceea ce este, în același timp, un lucru de înțeles pentru acea perioadă): numai Tatăl este Dumnezeu; Fiul este prima creatură a Tatălui, iar Duhul Sfânt este o creatură numai a Fiului.

După Sinodul întâi de la Niceea Eusebiu a fost unul dintre aceia care și-a epuizat energiile creatoare ca să discrediteze și să-i combată pe apărătorii "consubstanțialității".

În 330, a participat la Sinodul din Antiohia, care l-a depus pe Eustachie, episcop al acelui oraș; în 335 a fost prezent la Sinodul din Tir, care s-a pronunțat împotriva Sf. Atanasie (și a lui Alexandru al Alexandriei); în 336 era la Sinodul din Constantinopol, la care a fost condamnat Marcel de Ancira.

Opera sa literară îl prezintă ca pe un teolog mediocru, dar ca un erudit incomparabil.

Importanța scrierilor sale constă în faptul că păstrează texte (pasaje, extrase) și citate ale multor opere pierdute (cunoscute azi numai din scrierile sale).

Scrierile lui sunt împărțite în:

• Apologetice;
• Dogmatice;
• Exegetice;
• Biblice;
• Istorice.

Dintre toate acestea însă, cea care l-a consacrat este opera istorică. În ordine cronologică:

• Cronica,
• Istoria bisericească,
• Istoria,
• Actele Martirilor,
• Martirii palestinieni,
• Viața lui Pamfiliu,
• Viața fericitului împărat Constantin.

Scrieri istorice

Printre scrierile sale istorice cele mai importante se numără:

• Istoria bisericească (gr. Θεοφάνεια / lat. Historia Ecclesiastica). Eusebiu folosește o documentație bogată, în genul istoriografiei moderne, incluzând în această lucrare extrase din documente ale epocii, ca edicte împărătești sau scrisori ale împăratului Constantin.

• Cronica, care este o listă cronologică de evenimente datate de la Crearea lumii și până în anul 303.

• Viața lui Constantin - un panegiric (elogiu) al împăratului, care rămâne o sursă importantă pentru cunoașterea domniei împăratului Constantin cel Mare.

Scrieri apologetice

Cele mai importante lucrări propriu-zis apologetice scrise de Eusebiu sunt Pregătirea pentru Evanghelie (lat. Praeparatio evangelica; gr. Εὐαγγελικῆς Ἀποδείξεως Προπαρασκευή) și Dovezile Evangheliei (lat. Demonstratio evangelica).

Praeparatio evangelica este o introducere în creștinism scrisă pentru păgâni. Eusebiu se folosește de fragmente din istorici și filosofi pre-creștini pentru a arăta superioritatea creștinismului, dar și pentru a sugera că unele părți din scrierile lor ar fi intuiții a ceea ce urma să fie religia creștină. Această din urmă ideea s-a cristalizat cu timpul într-o teorie creștină numită ea însăși Praeparatio evangelica.

Demonstratio evangelica este strâns legată de Praeparatio evangelica; ca un fel de continuare a acesteia, Eusebiu încearcă să discearnă în istoria și scrierile Vechiului Testament persoana lui Iisus Hristos.

Poziția lui Eusebiu în tradiția Bisericii

Eusebiu nu este recunoscut de tradiția bisericească ca un Părinte al Bisericii din cauza apropierii sale de arianism și a participării directe la persecutarea unor mari figuri ale Ortodoxiei, ca Atanasie cel Mare.

Scrierile sale istorice au însă o mare importanță pentru deslușirea istoriei primelor trei secole ale creștinismului, în general, și a istoriei nașterii Imperiului creștin sub Constantin cel Mare, în particular. De aceea, este considerat adesea ca fiind „părintele istoriografiei creștine”.

Casetă de succesiune: Eusebiu de Cezareea
Precedat de: necunoscut	Episcop de Cezareea 313-339	Urmat de: Acachie de Cezareea

Surse

• Adaptare a articolului http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_de_Cezareea