Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi își are începuturile în secolul al XV-lea și a fost reconstruită de câteva ori de-a lungul vremii. La început a fost biserică de mir, apoi a devenit mănăstire în timp ce era sediu al Mitropoliei Țării Românești, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea a fost transformată iarăși în biserică de mir. Tot aici a fost timp de trei sute de ani Școala de slovenie, care s-a bucurat de faimă în toată țara, dar și în sud-estul european.

Actualul lăcaș de cult, construit în stil baroc ucrainean, datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și are următoarele hramuri: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Mare Mucenic Mina și Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.

Istoric

Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi este inclusă pe „Lista monumentelor istorice din România”, cu codul de clasificare B-II-m-A-19241[1], și se află în centrul Bucureștiului, la începutul Căii Moșilor, unde exista cândva mahalaua care îi purta numele. Acolo erau numeroase ulițe de meșteșugari și negustori, cu prăvălii și case ale bisericilor și mănăstirilor, dar și cu sediul Mitropoliei și cu faimoasa școală de slovenie. Mahalaua Sfântul Gheorghe - Vechi s-a dezvoltat cu timpul și a ajuns să fie cea mai populată din București. [2]

În existența sa de cinci secole, Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a avut mai mulți ctitori, însă nu se cunosc decât unii dintre aceștia. După cum arată pisania, primul dintre ei a fost Nedelcu din Balaci (Ilfov), care a construit-o în 1492. Documentele ulterioare atestă ctitoria unui alt Nedelco Bălăceanul, mare vornic, și soției sale Anca din Glina, în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Secolul al XVI-lea este și începutul unei etape importante din viața acestei biserici, care era în acea vreme cea mai mare din București. Este perioada în care Curtea Domnească a fost mutată de la Târgoviște la București, iar Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a fost aleasă pentru a fi sediu al Mitropoliei Ungro-Vlahiei (Țării Românești). Se știe că încă de la înființarea Mitropoliei, în anul 1359, reședința mitropoliților a fost acolo unde era și reședința voievodului.

În timp ce era scaun al Mitropoliei, în jurul anilor 1575-1578, așezământul de închinăciune a fost rectitorit de marele vistier Mitrea din Hotărani (ruda lui Nedelco Bălăceanu) și soția acestuia, jupâneasa Neaga din Cislău. De atunci datează cel mai vechi act scris despre acest sfânt lăcaș, în care se menționează „Sfânta Mănăstire a Marelui Mucenic al lui Hristos, Gheorghe”. Dintr-un alt document aflăm că Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a sluijit ca Mitropolie 30 de ani,[3], în decursul unei perioade de aproximativ 100 de ani. În tot acest timp, scaunul mitropolitan de aici a alternat cu alte sedii, după cum preferau domnitorii să își mute reședința. Astfel, pentru o perioadă a fost la Mănăstirea Radu-Vodă, unde era reședința domnitorului Alexandru al II-lea. Însă după victoria lui Mihai Viteazul la Călugăreni (1595), Sinan Pașa a invadat Bucureștiul și l-a incendiat, iar acest așezământ monahal a fost distrus. În aceste condiții, Mitropolia s-a mutat din nou la „Sfântul Gheorghe“ - Vechi, iar în următorii 73 de ani a alternat cu sediul cel vechi din Târgoviște. Problema aceasta a fost definitiv rezolvată prin construirea unei impunătoare biserici, aleasă pentru a fi Mitropolie, în 1668. În același an, Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a devenit metoc al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din București, închinată la rândul ei Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.

Ulterior, sfântul lăcaș a apărut în documente ca Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi, prima dată fiind astfel menționată într-un hrisov al domnitorului Constantin Brâncoveanu, din 1695, pentru a fi deosebită de ctitoria sa cu același hram, Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Nou, situată în apropiere.

De-a lungul secolelor, Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a cunoscut și unele perioade de declin. După cum menționează istoricul G. I. Ionescu - Gion, aceasta era considerată „o biserică bogată”, însă în vremurile grele prin care a trecut și-a pierdut multe dintre proprietățile pe care le avea.[4] La toate acestea se adaugă și pagubele suferite în urma calamităților care s-au abătut asupra orașului București. A ars în incendiul din 1718, dar a fost refăcută cinci ani mai târziu, în 1724. Cei care au ridicat-o au fost Iamandi Dragul Chiurci-bașa, starostele breslei blănarilor, împreună cu soția sa Smaranda, care erau urmași ai vechilor ctitori. Despre această nouă biserică nu există prea multe informații. Se știe doar că a rămas neclintită timp de 123 de ani, deși a fost zdruncinată de marile cutremure din 1802 și 1838. Ceea ce a distrus-o până la temelie a fost incendiul din 1847, care a izbucnit în ziua de Paști. Din descrierea făcută de istoricul G. Potra aflăm că în mai puțin de o oră „toată partea de răsărit a orașului nu era decât un foc uriaș”, apoi în câteva ore flăcările au prefăcut „în ruine înfiorătoare o parte dintre cele mai frumoase, mai populate și mai bogate cartiere ale Capitalei”.[5]În acel incendiu, care a durat câteva săptămâni, au fost arse 12 biserici din centrul Bucureștiului, unele fiind distruse complet, printre care și Biserica Sfântul Antonie cel Mare, numită și Biserica Pușcăriei, care nu a mai fost refăcută. În ruinele acestui sfânt lăcaș, care era situat lângă Curtea Veche, a fost găsită atunci icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare, scăpată ca prin minune din foc. Doi ani mai târziu, icoana (ce datează probabil din secolul al XV-lea) a fost adusă la Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi, care fusese între timp rezidită de preoți, enoriași și de ctitorul Mariniciu Petrovici. Atunci a primit sfântul lăcaș hramurile Sfântul Mare Mucenic Mina și Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.

Despre existența bisericii ne vorbește și pisania: „Această Sfântă biserică unde se prăznuiește hramul Sf. Gheorghe s-au zidit din temelie de Jupân Nedelcu și soția sa Anca la anul 7000 figurând 30 ani scaun de Mitropolie, după aceea învechindu-se s-au prefăcut de D-lui Iamandi Dragul Chiurciu Bașa cu soția sa Zmaranda sub domnia lui Niculae Alexandru Vv. În anul 7232 și la 1847 martie 23 la focul cel mare a fost mistuită cu toată zestrea și rămânând numai două ziduri și după stăruința D-lui Mariniciu Petrovici a preoților Bisericii, a enoriașilor și altor ajutători s-a preînnoit iarăși în zilele Prea Sf. Sale Părintelui Mitropolit D. D. Neofit. Iar la hram se va face mângâiere la săraci după venitul Bisericii ”.

Biserica în prezent

Noul așezământ de închinăciune, ridicat în 1849, a rezistat doar până în 1875, când epitropia a hotărât să-l dărâme, deoarece era foarte șubred. Tot atunci au început lucrările de reconstruire a unui alt lăcaș de cult, după planurile inginerului Dumitru Poenaru, care s-au finalizat după șase ani. Clădirea are ziduri groase de aproape un metru, pe fundații de beton și cărămidă. În ceea ce privește arhitectura, biserica este clădită în stil baroc ucrainean și are plan triconc. Decorul exterior este alcătuit din pilaștri cu capiteluri neocorintice, iar deasupra pridvorului se află un fronton neoclasic. Pronaosul, de formă pătrată, este supralărgit, fiind caracteristic secolului al XIX-lea. Naosul are două abside foarte adânci, semicirculare la interior și poligonale la exterior, și este încununat de o turlă joasă. Încă de la construirea bisericii, sub Sfântul Altar a fost amenajată o criptă mortuară pentru ctitori. Pictura, considerată a fi una din cele mai bine reușite în stil oriental, aparține profesorului Gheorghe Pompilian, fiind executată după modelul celei din Biserica Sfântul Nicolae - Şelari, care a fost realizată de maestrul Gheorghe Tattarescu. Catapeteasma este din lemn de paltin și a fost sculptată în stil baroc ucrainean de Petre Babic. În 1881, când a avut loc sfințirea lăcașului de cult, au fost adăugate alte două hramuri: Sf. M. Muc. Teodor Tiron și Sf. M. Mc. Dimitrie. După aproape 60 de ani au fost făcute primele reparații majore, deoarece suferise unele pagube în timpul cutremurului din 1940. Mai târziu, biserica a mai avut nevoie de unele intervenții: în 1964 a fost renovat exteriorul, în 1985 a fost spălată toată pictura, iar în 1998 a fost reînnoită în exterior.

Prima școală domnească de slovenie

Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a avut un rol însemnat și în istoria învățământului din București, deoarece în curtea sa a existat, timp de trei sute de ani, o școală de slovenie. Nu sunt date precise privind înființarea acestei instituții, dar se pare că exista încă din secolul al XVI-ea. În schimb, sunt informații documentare care vorbesc despre două perioade distincte în istoricul școlii.

De la începerea activițății până în 1775 a fost o etapă activă, de „glorie didactică”, instituția fiind susținută financiar de Mitropolie, atunci când avea sediul în această biserică.[6]. Aici erau pregătiți preoții de mir și călugării din București, logofeții care scriau hrisoavele, precum și traducătorii de acte din slavonă în română. Era o școală specială care răspundea unor nevoi de organizare bisericească și de cancelarie, într-o perioadă în care slavona era limba cărților bisericești și a slujbelor religioase, dar și a documentelor din cancelaria domnească. În secolul al XVII-lea, erau și alte instituții asemănătoare în țară, dar cea de la Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi avea autoritate didactică față de celelalte. Faima ei se menținea nu doar în țară, ci și în sud-estul european, de unde veneau mulți elevi pentru a învăța slavona. Domnitorul Şerban Cantacuzino a reorganizat-o ca școală domnească, tot el fiind și întemeietorul Academiei de la Mănăstirea Sfântul Sava.

A doua perioadă din viața școlii de la Biserica „Sfântul Gheorghe“-Vechi a început cu reorganizarea făcută de Alexandru Ipsilanti, în 1775, și a ținut până în 1847, când incendiul a prefăcut în cenușă întreg așezământul. În această etapă, școala a fost așezată pe baze solide și a continuat să se bucure de faimă. În programa sa didactică a adăugat și cursuri pentru limba română și astfel și-a pierdut caracterul său special de școală de slovenie. La mijlocul secolului al XIX-lea, aici și-au început activitatea, până la construirea propriilor școli, și renumitele licee din București, „Gheorghe Lazăr“ și „Gheorghe Şincai“. Tradiția s-a continuat apoi prin transformarea acestor două licee în Şcoala ajutătoare pentru surdomuți din București, care în anii `80 a fost transformată în trust de construcții.

Note

  1. Institutul Național al Patrimoniului http://patrimoniu.gov.ro/ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice
  2. Constantin G. Giurescu, „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Editura pentru Literatură, București, 1966, p.353.
  3. Preotul George I. Gibescu, „Istoricul Mitropoliei Ungro-Vlahiei și Mitropoliții Țărei Muntenești”, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1907, pp. 21-23.
  4. G.I.Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, București 1899, p.189
  5. George Potra „Din Bucureștii de ieri” vol I, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990, pp.154-156.
  6. George Potra „Din Bucureștii de ieri” vol II, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990, p.8.

Bibliografie

  • Preot Marin Dumitrescu, Istoricul a 40 de biserici din România, vol. II, Editura Stabiliment de Arte Grafice Albert Baer, București, 1902
  • D. Papazoglu, Istoria începutului orașului București astăzi capitala României și reședința I.S. Carol I de Hohenzollern, domnitorul românilor, Tipografia Ion Weiss, București, 1870, p. 298
  • Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Editura Casei Școalelor, București, 1928

Legături externe