Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Teodosie Chinoviarhul - mozaic din mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea

Cuviosul Teodosie cel Mare (gr. Θεοδόσιος ὁ Μέγας; sl. Феодосий Киновиарх), supranumit Chinoviarhul (adică ”începătorul vieții de obște”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică și în Palestina. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 ianuarie.

Cuprins

Viața

Teodosie s-a născut către anul 423 în satul Mogarisos [1] din ținutul Capadociei, în estul Turciei de astăzi. Tatăl său se numea Proeresie și mama sa Evloghia, și erau amândoi credincioși și cucernici.

Teodosie a intrat de tânăr în monahism și, din râvnă pentru Locurile Sfinte și din dorința de înstrăinare[2], a pornit spre Ierusalim, pe vremea când se adunase la Calcedon Sinodul IV Ecumenic, la anii 451. Trecând prin Antiohia, s-a dus la marele Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie), de la care a deprins înclinarea spre viața cea îmbunătățită și care i-a proorocit că va fi păstor peste multe oi cuvântătoare pe care le va scoate din gura lupului.

Ajuns la Ierusalim, Teodosie s-a închinat la toate locurile sfinte pomenite în evanghelii. Apoi a viețuit un timp într-o mică comunitate monastică la jumătatea drumului dintre Ierusalim și Betleem, sub ascultarea și cu sfătuirea unui mare bătrân, pustnicul Longhin, care el însuși trăia lângă turnul lui David în apropiere de poarta dintre Jaffa a cetății sfinte.

Mai apoi, Teodosie s-a retras într-o peșteră din apropierea Betleemului, despre care tradiția spune că era peștera în care cei trei Magi au petrecut noaptea după ce s-au închinat Mântuitorului Iisus Hristos. Aici, timp de 30 de ani, Teodosie s-a hrănit doar cu ierburi și roade de finic, nemâncând deloc pâine. Rugăciunea lui era neîncetată și lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată. Datorită vieții sale de ascet, în jurul său s-a adunat mulți ucenici, care îi ascultau povețele și-i urmau viața. Când peștera unde trăiau ei a devenit cu totul neîncăpătoare, sfântul a decis să ridice în apropiere o mănăstire.

Sfântul Teodosie a pus bazele acestei mănăstiri în anul 479 [3] în deșertul lui Iuda. Împreună cu ucenicii săi, Teodosie ridică, la 7 km de Betleem o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor și a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni și un azil pentru alienați. Așezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de naționalități diferite și patru biserici : într-una Dumnezeu era lăudat în grecește, în alta în siriacă, în alta în armeană și a patra era rezervată alienaților și posedaților) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni și înmulțind pâinea și celelalte necesare vieții. Viață lor călugărească era inspirată de regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, frații adunându-se de șapte ori pe zi la biserică pentru laude.

În jurul anului 513, la moartea lui Gherontie, superiorul mănăstirii sfintei Melania Romana (prăznuită la 31 decembrie), Teodosie a fost ales de patriarhul Salustius al Ierusalimului ca superior și conducător al tuturor monahilor ce viețuiau în comunități în Palestina și Țara Sfântă, în timp ce sfântul Sava cel Sfințit (prăznuit la 5 decembrie) era în fruntea eremiților și a celor ce trăiau în lavre. Cei doi sfinți erau uniți de o mare dragoste, întâlnindu-se adesea pentru a discuta probleme duhovnicești și pentru a lupta împreună împotriva ereticilor.

Sfântul Teodosie a fost un înflăcărat oponent al ereziei monofizite. După ce a predicat de la amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, la cererea călugărilor palestinieni, despre importanța învățăturii sinodului ecumenic de la Calcedon și că cei care nu-l primesc sunt anatema, împăratul Anastasius I (430–518; împărat între 491 și 518) - un miofizit moderat - l-a suspendat temporar. Dar Teodosie era susținut de importante personalități ale vieții bisericești de atunci, cum ar fi papa Felix IV al Romei și patriarhul Efrem al Antiohiei.

Atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, a suportat totul ca Iov, dând slavă lui Dumnezeu. Înainte de moartea sa, Cuviosul Teodosie cel Mare a chemat la sine trei episcopi apropiați lui și lor le-a descoperit că o moară curând. A trecut la cele veșnice după trei zile, la vârsta venerabilă de 105 ani, în anul 529. Trupul său a fost îngropat în peștera în care și-a început ostenelile ascetice, iar mai târziu mormântul său a fost transferat în mănăstirea sa.

Imnografie și spiritualitate

Acest subcapitol reproduce câteva fragmente din lucrarea „Spiritualitatea ortodoxă în slujbele cuvioșilor din Mineiul pe luna ianuarie” http://www.nistea.com/slujbele_cuviosilor.htm
Sfântul Teodosie cel Mare „Chinoviarhul” - icoană rusească din secolul al XVII-lea cu scene din viața sfântului

Sedealnă, la utrenie

La slujba cuviosul Teodosie de la Utrenie, Biserica îi cântă sfântului această sedealnă:

Împodobindu-ți sufletul tău cu înfrânare, cu dureri și cu rugăciuni, cu dumnezeiasca cuviință te-ai făcut părtaș cuvioșilor, pururea slăvite, și daruri de minuni cu adevărat ai primit, spre a tămădui neputințele celor ce te cinstesc pe tine cu credință. Drept aceea și mulțimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har (dar), de Dumnezeu purtătorule Teodosie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta. [4]

Această alcătuire este – privind viața cuviosului – un foarte complet și de esență rezumat al vieții sale.

Pentru că “dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie (imortalizate cu precizie în această sedealnă): o severă (aspră) asceză (“Împodobindu-ți sufletul tău cu înfrânare…”), până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată, (“…cu dureri…” – punctează pe scurt sedealna, compusă fără îndoială de ucenicii săi: căci “atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, el suportă totul, precum Iov, dând slavă lui Dumnezeu, refuză să-L roage pe Dumnezeu să-l dezlege și nu slăbește întru nimic regula sa de asceză și rugăciune” [5]), mila față de săraci și bolnavi (că pentru aceasta “…daruri de minuni cu adevărat ai primit spre a tămădui neputințele celor ce te cinstesc pe tine cu credință. Drept aceea și mulțimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har, de Dumnezeu purtătorule Teodosie”), și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu (“…și cu rugăciune”) [6]. Dar acestor « podoabe » el a adăugat “cuviința cea dumnezeiască”, desăvârșita pază a celor dinăuntru (acesta fiind sensul maximalist, monahal al « fecioriei, curăției »), după cum zice avva Agathon; că fiind întrebat acest avvă: “Ce este mai mare: osteneala cea trupească sau paza celor dinăuntru?”, a răspuns: “Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Şi fiindcă, după ceea ce este scris: tot pomul care nu face roadă bună se taie și în foc se aruncă (Mt. 7, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minții. Dar este trebuință și de acoperământul și de podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupești.” [7] Şi, rămânând în cadrul analogiei bătrânului, aș adăuga că frunzele, adică ostenelile cele trupești, sunt încă și mai mult decât acoperământ (“zid” – cum ziceam la alcătuirea cuviosului Gheorghe Hozevitul) și podoabă (deși “podoabă” are un înțeles foarte puternic, cum ne arată viersul “Domnul a împărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat” – Ps. 92, 1 – , prochimenul vecerniilor de sâmbăta seara): ostenelile trupești, ca și frunzele pomului, sunt indispensabile pentru roadă; ele sunt cele care atrag și absorb lumina (Lumina!). De aici marea prețuire a ostenitorilor, dusă uneori până la extrem.

Pentru această desăvârșire a sfântului putem să-i cerem rugăciunile: “Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.”

E aici și o particularitate demnă de remarcat. Se zice: Roagă-te! – dar cu precizarea: mai ales pentru cei ce-ți prăznuiesc pomenirea. Înainte de moarte, cuviosul Teodosie, ca de altfel toți marii conducători de oameni (și urmând modelul Mântuitorului), făgăduiește o mijlocire specială pentru mănăstirea sa[8].

Aceste ultime cuvinte ale alcătuirii noastre ne integrează în fapt pe toți cei ce-l prăznuim cu dragoste în comunitatea sa, în comuniunea de iubire cu el. Cum ziceam și în Introducere, sfântul care în viață a fost în fruntea unei comunități pe care a îndrumat-o, este acum în capul adunării euharistice – a sinaxei liturgice – ca prim-slujitor (chiar de n-ar fi fost preot în viață), ca protos, conducându-ne tainic viața, dacă pricepem să ne lăsăm pătrunși de duhul său[9].

Stihoavna vecerniei mari

Cuviosului Teodosie “purtătorul de Dumnezeu” (teoforul) îi cântăm și o altă alcătuire, la stihoavna Vecerniei (“Slava…” stihoavnei vecerniei, alcătuită de Teodor Studitul), însă o alcătuire cu un oarecare caracter de generalitate: pentru “îndreptătorii călugărilor”. De aceea o și întâlnim și în slujbele altor cuvioși[10]. Iată cuprinsul acestei cântări:

Mulțimile călugărilor, te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă. Fericit ești că lui Hristos ai slujit și ai biruit puterea vrăjmașului. Cela ce ești împreună vorbitor cu îngerii, și cu drepții și cu cuvioșii împreună-locuitor, cu care roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre. [11]

E o cântare de laudă, de cinstire, de slavă (nu degeaba e pusă ca “Slavă…” a stihoavnei) a cuviosului, mai ales – cum ziceam – ca “îndreptător” al călugărilor. E o cântare scrisă de un călugăr (Sfântul Teodor Studitul) pentru un călugăr sfânt (Sfântul Teodosie) și pentru călugări, cântată (sau făcută să fie cântată) de călugări: “Mulțimile călugărilor (până la urmă, iarăși, în obștea cuviosului s-au « încadrat » toți călugării) te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, (« Părinte unic, Teodosie, luase grija fiecăruia și arăta tuturor, prin purtarea și învățăturile sale, un chip viu al lui Hristos »[12]), că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă (explicarea a ceea ce tocmai am spus: “cărarea cea dreaptă” e cărarea călugăriei, cel mai abrupt și mai scurt drum, dar desigur și cel mai greu – la viteze mari cea mai mică greșeală poate fi fatală… De “cărarea cea dreaptă” vorbea și troparul cuviosului Antonie cel Mare, punând-o în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul – adică cu cel ce striga: “În pustie gătiți calea Domnului!” –, cu sfântul prooroc Ilie, care și el a trăit monahicește și prin pustie , sau cu patriarhul Avraam, la a cărui poveste lui Teodosie îi plăcea atât de mult să mediteze în copilărie, socotindu-l “modelul tuturor celor ce s-au exilat prin dragostea Domnului” – Gen. 12 [13])…” Şi cinstirea, lauda continuă: “…Fericit ești că lui Hristos ai slujit și ai biruit puterea vrăjmașului. Cela ce ești împreună-vorbitor cu îngerii (poate era aici mai fericită traducerea: « împreună-cuvântător », și-atunci era mai clar că-i vorba nu de « discuțiile » cu îngerii, ci de slăvirea lui Dumnezeu împreună cu îngerii, și mai ales cu îngerii din prima ierarhie, care, cum zice dumnezeiescul Dionisie, “fiind așezată ierarhic în mod nemijlocit lângă obârșia a toată sfințenia, pentru o înălțare directă spre El, fiind plină de cea mai sfântă curăție a luminii celei nemăsurate ce se răspândește din lucrarea de sfințire cea mai presus de desăvârșire – este curată, luminată și desăvârșită. Ea e netulburată de vreo aplecare spre cele de jos…” [14]), și cu drepții și cuvioșii împreună-locuitor (cuvioșii au fost împreună-locuitori pustiului în viață și sunt acum împreună-locuitori în cetatea cea cerească), cu care, roagă­-te Domnului să miluiască sufletele noastre”.

Canonul

Canonul cuviosului Teodosie cel Mare de la utrenie stă în strânsă legătură cu Botezul Domnului, căci praznicul cuviosului cade în perioada de după-prăznuire a Botezului.

Astfel, în stihira a treia a cântării a 3-a (ed. 1954) “părăsirea lumii și a celor din lume” e pusă în legătură cu “goliciunea Stăpânului, celei ce s-a făcut în Iordan”.

În cuvinte puține imnograful cuprinde un univers foarte larg de înțelesuri. Când zice “urmarea Stăpânului”, el nu se poate gândi acum decât la Stăpânul Cel ce S-a botezat în Iordan de către Ioan. Urmarea Stăpânului este deci urmarea kenozei (= goliciunii, golirii, deșertării) Stăpânului, a smereniei, a smeririi Sale: El, Cel fără de prihană, a acceptat să se boteze cu botezul pocăinței.

Chemările fiecăruia sunt unice, pentru că persoana este unică și irepetabilă, și pentru că Hristos Însuși e Cel ce face chemarea. Nu importă situația, nu importă momentul (poate să fie banal), ceea ce importă e că Hristos Însuși se înfățișează de o anume manieră (pentru noi, cei exteriori, banală sau ridicolă, dar pentru cel în cauză unică, revelatoare, ș.a.m.d.) celui pe care l-a ales, fără ca el să aibă nici un dubiu asupra întâlnirii, asupra chemării.

Pentru că nu cuvântul lui Dumnezeu atinge propriu-zis sufletul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, pe care nu-L interesează formele, ci persoanele.

Asemenea, stihira întâi a cântării a 5-a:

Lipindu-ți mintea de Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni, înțelepțește ți-ai întărit trupul tău cel slăbit cu pustnicia și cu chinuirea, prea fericite Teodosie. [15]

Tot ce a lucrat Mântuitorul în trup a avut rezonanță deplină în trupul, în firea umană, care în El nu era fragmentată, despărțită și împărțită de păcat. Astfel, El ne-a recapitulat pe toți (câți am fost, suntem și vom fi) întru Sine, și tot ce a făcut întru Sine a făcut și întru noi. Şi pentru că tot ce a lucrat El a fost “bun foarte” (Fac. 1, 31), totul, a produs înnoire în noi. O înnoire pe care o socotim mai degrabă tainică, având, cuprinzând « rezerve de lucrare », ce nouă ne scapă.

Așa și aici. Putem spune unele lucruri, care pot fi adevărate, dar taina rămâne taină și “nu suferă ispitire”, cum cântăm la Întruparea Domnului. Putem aici să luăm expresia “Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni” ca referindu-se la botezul nostru (ceea ce, dogmatic, e improbabil, pentru că teologia ortodoxă distinge clar între botezul lui Ioan – cu care S-a botezat și Domnul – și botezul Mântuitorului, cu care ne botezăm noi) sau ca referindu­-se la înnoirea smereniei, pe care Mântuitorul a întărit-o cu Botezul Său în Iordan, cum arătam și în comentariul la stihira precedentă. Optând pentru această din urmă variantă, “lipirea minții de Domnul” este acea alipire de Dumnezeu prin golirea, lepădarea de sine (și de lume și de cele ale lumii, cum zicea stihira precedentă) și hrănirea din El – hrănirea din (cu) Trupul și Sângele Său “adevărată mâncare” și “adevărată băutură”: “Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură” – In. 6, 55. Căci hrănirea cu Pâinea Vieții - “Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit /…/ Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (In. 6, 48-49, 58) - e cea care întărește trupul “cel slăbit cu pustnicia și cu chinurile”.

Troparul și condacul cuviosului

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teodosie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Sădit fiind în locașurile Domnului tău, cu preastrălucitele tale fapte bune ai înflorit și ai înmulțit fiii tăi în pustiu, cu ploile lacrimilor tale udându-i, păstorule al turmelor lui Dumnezeu. Pentru aceasta strigăm ție: Bucură-te, Părinte Teodosie!

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sfântul Cuvios Teodosie Chinoviarhul se zugrăvește bătrân, cu barba despărțită în două, purtând în mână înscrisul: „De nu veți părăsi toate cele ale lumii, nu veți putea fi călugări.” (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 158, 195).

Posteritatea

Mormântul Sfântului Teodosie în cripta funerară din mănăstirea sa

„Dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie: o severă asceză până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată; mila fată de săraci și bolnavi, și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu.” [16]

Pentru lucrarea de organizare a mănăstirii sale (cea mai mare a vremii), precum și pentru lucrarea de organizare a monahismului de obște din Palestina și Țara Sfântă, Sfântului Teodosie i s-a dat supranumele de Chinoviarhul, adică „începător al vieții de obște”.

Sfântul Teodosie, conducătorul și îndrumătorul celor ce duceau viața comunitară în Palestina și Țara Sfântă, numit „dascălul pustiei”, a rămas în memoria Bisericii ca o stea pentru eternitate strălucitoare pe firmamentul spiritual.

În mănăstirea Sfântului Teodosie (distrusă de perși la marea invazie din anul 614) au trăit o mulțime de sfinți, între care Ioan Moshu și Sofronie, viitor patriarh al Ierusalimului.

Surse

Legături externe

  • Fragmente din moaștele Sf. Teodosie se mai găsesc și la mănăstirea Râncăciov, jud. Argeș [17].

Galerie de imagini

Note

  1. Numele localității poate avea forme diferite: Mogarissos, Mogarisos, Mogarion, Garisos.
  2. După Viața sa, tânărul Teodosie a dorit să urmeze exemplului de înstrăinare al patriarhului Avraam, care și-a părăsit părinții, prietenii, rudele și tot ce avea din dragoste pentru Dumnezeu.
  3. După cronologia lui Dimitrios G. Tsamis din: Patericul sinaitic, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 222
  4. Mineiul - luna ianuarie, ed. 1954
  5. Cf. Le Synaxaire…, p. 377
  6. Cf. Le Synaxaire…, p. 377
  7. Agaton 8, Patericul egiptean, ed.cit., p. 25.
  8. Cf. Le Synaxaire…, p. 377.
  9. Aș mai preciza că tot această accentuare (uneori paritară) între « nevoințe » și « curăție » se găsește în mai toate alcătuirile. Voi da un singur exemplu: “Cuvioase părinte, de Dumnezeu purtătorule Teodosie, cu cuviința te-ai învrednicit de viața cea fericită, pe aceasta aflând-o prin nevoințe și curăție /…/” – Stihira a treia de la “Doamne strigat-am…”.
  10. La cuviosul Antonie cel Mare se găsește în același loc: la slava stihoavnei vecerniei mari; la cuviosul Eftimie cel Mare ca slavă a stihoavnei utreniei; ș.a.m.d.
  11. Minei - luna ianuarie, ed. 1954.
  12. Cf. Le Synaxaire…, p. 376.
  13. Cf. Le Synaxaire…, p. 374.
  14. Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, VII, §.3: trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în volumul « Opere complete », Ed. Paideia, București, 1996, p. 25.
  15. Minei - luna ianuarie, ed. 1954.
  16. Le Synaxaire. Vies des Saints de l'Eglise Orthodoxe, (adaptare franceză de monahul Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras), Tesalonic, 1988, pp. 375-377.
  17. sursă: http://www.pelerinaj.ro/
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi