Damaschin Voinescu sau Damaschin Dascălul († 1725) a fost episcop de Buzău (1702-1708) și episcop de Râmnic (1708-1725) în timpul ocupației austriece. Damaschin a continuat proiectul de introducere a limbii române în slujbe. Astfel, cercetătorul Barbu Teodorescu afirma că tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 și 1830, decât să tipărească și să răspândească în toată țara manuscrisele rămase de la Damaschin[1].
Înainte de scaunul episcopal
Damaschin Dascălul se trăgea dintr-o familie de moșneni, din satul Voinești (jud. Dâmbovița). Nu se știe în ce împrejurări și-a însușit o cultură aleasă, remarcându-se ca un vrednic tălmăcitor al cărților românești de slujbă, contribuind, prin aceasta, la crearea și dezvoltarea limbii literare românești.
Unii cercetători susțin că ar fi luat parte la tipărirea și chiar la tălmăcirea Bibliei de la București din 1688, părere neacceptabilă conform Pr. Păcurariu. În orice caz, în 1700, mitropolitul Teodosie scria că Octoihul tipărit atunci la Buzău era „făcut aproape din nou cu multă muncă de dascălul Damaschin al nostru”.
A fost dascăl la școala de slavonie din București, ca unul ce știa slavonește, grecește și latinește, apoi dascăl al fiului stolnicului Constantin Cantacuzino, viitorul domn Ștefan (1714-1715).
Episcop de Buzău (1702-1708)
Reputația de bun cărturar a făcut ca la 3 octombrie 1702, „dascălul chir Damaschin” să fie ales episcop la Buzău, în locul lui Mitrofan.
Despre activitatea sa la Buzău sunt știri destul de puține. A continuat activitatea tipografică a lui Mitrofan, tipărind Molitvele vecerniei și utreniei (o ediție în 1702, alta prin 1703-1704), cu rugăciunile în slavonește, tipicul în românește, Psaltirea, în 1703, cu psalmii în slavonește, iar indicațiile tipiconale, molitvele după catisme și câteva „învățături”, în românește. În 1704 a retipărit Apostolul, în românește după ediția de la București din 1683.
Într-o scrisoare a mitropolitului Teodosie către Damaschin, din 25 septembrie 1703, îi mulțumea pentru cele cinci Catavasiere trimise în dar. Deși nu se păstrează niciun exemplar din această carte, se poate presupune că este vorba de o tipăritură a sa, încă necunoscută. Din 1704, activitatea tipografică la Buzău a încetat pentru patru decenii.
A rămas de la el și o versiune românească (1704) a Tâlcuirii Apocalipsei a lui Andrei, arhiepiscopul Cezareii Capadochiei (după traducerea slavonă făcută de Lavrentie Zizanie). Tot în calitate de episcop de Buzău, Damaschin a înființat o școală la Focșani.
În primăvara anului 1708, probabil în martie, a fost ales în scaunul vlădicesc de la Râmnic, în locul unui alt mare cărturar, Antim Ivireanul, care, la 28 ianuarie, trecuse în scaunul mitropolitan.
Episcop de Râmnic (1708-1725)
După înscăunarea la Râmnic, Damaschin s-a dovedit a fi un bun gospodar, preocupându-l păstrarea, sporirea și buna îngrijire a averii Episcopiei. Documentele vremii dau mărturie despre aceste preocupări. Astfel, a cumpărat moșii, vii, case, vaduri de moară etc., a zugrăvit schitul Iezerul și a zidit schitul Păpușa.
Introducere
În timpul regimului fanariot, pe scaunul vlădicesc de la Râmnic au păstorit zece episcopi, dintre care numai ultimii doi au fost de neam grec. Faptul că influența grecească la Râmnic a fost mai slabă decât în celelalte două centre vlădicești (București și Buzău) a făcut cu putință ca activitatea cărturărească în limba română să cunoască aici o înflorire deosebită. La aceasta a contribuit și faptul că între vlădicii din această perioadă s-au numărat și câțiva cărturari de seamă, ca Damaschin, Chesarie și Filaret, care au adus un aport prețios la opera de tălmăcire și tipărire a cărților de slujbă în românește.
Ocupația austriacă
Păstoria lui la Râmnic s-a desfășurat în împrejurări grele pentru Damaschin și pentru toți păstoriții săi. În urma unui război turco-austriac încheiat prin tratatul de pace de la Passarowitz din 21 iulie 1718, Oltenia a fost ocupată de austrieci. A rămas în această situație până în urma unui nou război turco-austriac, încheiat cu pacea de la Belgrad, din 1739, când Oltenia a fost realipită la Țara Românească.
În asemenea împrejurări, episcopul Damaschin s-a arătat ca un bun diplomat și apărător energic al drepturilor Bisericii sale, înfruntând oficialitatea austriacă. Încă din februarie 1717, când nici nu se încheiase pacea de la Passarowitz, boierii olteni se așezaseră la tratative cu o delegație de boieri la Viena, ca să trateze situația viitoare a Olteniei.
Cu acest prilej, a înaintat Curții un memoriu în 10 puncte, cerând ca Biserica de aici să-și păstreze vechile drepturi, iar mănăstirile să fie scutite de încartiruiri de trupe. Împăratul Carol VI (1711-1740) a admis cererea printr-un decret, dat la 30 mai 1717, dar mănăstirile au continuat totuși să fie supuse încartiruirilor.
La 22 februarie 1719, împăratul Carol VI a emis un alt decret, prin care se reglementau problemele privitoare la administrația Olteniei, precum și o proclamație către locuitori. Cu privire la Biserică, se acorda libertate religioasă, cu protejarea cultului ortodox.
Episcopia Râmnicului era scoasă de sub jurisdicția canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei și pusă sub cea a Mitropoliei sârbe din Belgrad. Era apoi interzisă închinarea de mănăstiri la Locurile Sfinte din Răsărit, precum și orice legături cu ele. Mănăstirile erau supuse, din punct de vedere administrativ, Guvernului austriac, care întărea și alegerea egumenilor. În privința privilegiilor și a scutirilor, ele urmau să fie mai întâi cercetate de Administrația austriacă din Oltenia, care apoi să raporteze cele constatate Curții. Până la confirmarea lor, mănăstirile și casele preoților urmau a fi exceptate de încartiruiri.
Opoziția împotriva regimului austriac
Desigur, trecerea Episcopiei de Râmnic sub jurisdicția canonică a mitropolitului sârb din Belgrad, amestecul Curții în alegerea și numirea egumenilor, ca și punerea mănăstirilor sub controlul administrației austriece au nemulțumit pe episcop, dar și pe egumenii în funcție.
De aceea, la 29 noiembrie 1719, episcopul, împreună cu egumenii Ioan de la Hurezi, Ștefan de la Bistrița, Ștefan de la Arnota și Pahomie de la Govora, au înaintat Curții un memoriu în 11 puncte, prin care cereau între altele - ca Episcopia Râmnicului să fie ridicată la rangul de mitropolie, motivându-se că a mai existat pe vremuri o mitropolie, în Oltenia, la Severin, urmând ca ea să atârne canonic de patriarhul de Constantinopol. De asemenea, cereau pentru episcop dreptul de îndrumare și control al mănăstirilor, preconizau o mai bună îndrumare a clerului, cereau ca în demnitatea de episcop să nu fie promovați decât români și altele.
Merită atenție punctul 10 din memoriu, prin care cereau să se înființeze o școală românească în Râmnicu Vâlcea, sub îngrijirea episcopului, urmând ca ea să fie întreținută din contribuția mănăstirilor și a preoților, precum și o școală latinească în Craiova, sub îngrijirea și cheltuiala administrației austriece.
Activitatea cărturărească
Context
Cu toate neajunsurile survenite prin noua situație politică, episcopul Damaschin Dascălul n-a uitat nicio clipă de preocupările sale cărturărești.
Convingerea sa că un credincios care vine la biserică trebuie să înțeleagă ceea ce citește și se cântă aici, a făcut ca preocuparea centrală a activității sale să fie traducere cărților liturgice în limba română. Această muncă istovitoare a început-o încă de când era episcop de Buzău, izbutind ca până la sfârșitul vieții să traducă aproape toate cărțile de slujbă în românește.
Păcat însă că n-a putut să pună sub tipar decât o foarte mică parte din truda sa; deși a ajuns episcop la Buzău după Mitrofan, iar la Râmnic după Antim Ivireanul, amândoi iscusiți tipografi, totuși Damaschin n-a continuat osteneala lor în tipărirea cărților, așa cum s-ar fi cuvenit.
Tipărituri
La Râmnic activitatea tipografică încetase odată cu urcarea lui Antim Ivireanul în scaunul mitropolitan, ceea ce duce la presupunerea că a dus tipografia cu el. Damaschin a izbutit să reia firul tipăriturilor abia către sfârșitul vieții sale. Pentru aceasta, ceruse în prealabil încuviințarea autorităților austriece. Primind-o, a tipărit în 1724 un Ceaslov.
A doua lucrare era intitulată Învățătură pentru șapte Taine, iar în 1725 a tipărit o Psaltire.
Atât a izbutit să tipărească din numeroasele sale tălmăciri ale cărților de slujbă. Prin noiembrie 1725 ceruse acordul autorităților de a difuza cărțile sale în Transilvania și Banat, lucru ce nu i s-a admis (Învățătura pentru șapte Taine a fost interzisă de Sinodul Episcopiei unite, în 1725).
Posteritate
Totuși, osteneala sa de tălmăcire a cărților n-a fost zadarnică, pentru că au valorificat-o din plin urmașii săi în scaun și ucenicii săi. Astfel, dintre tipăriturile ulterioare, îi aparțin lui Damaschin: Molitvelnicul din 1730, Triodul din 1731, Liturghierul din 1733, Catavasierul din 1734, Antologhionul din 1737, Penticostarul din 1743, Ceaslovul din 1745, Evanghelia din 1746, Mineiele revizuite și tipărite de episcopul Chesarie în 1776-1780 și altele.
Toate acestea au apărut apoi în mai multe ediții, încât cercetătorul Barbu Teodorescu afirma, pe bună dreptate, că tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 și 1830, decât să tipărească și să răspândească în toată țara manuscrisele rămase de la Damaschin.
Tot el a tradus în românește Tâlcuirea Evangheliilor a lui Teofilact al Ohridei, manuscris rămas nepublicat.
Adormirea
Episcopul Damaschin a murit pe neașteptate, la 5 decembrie 1725, pe când ieșea din biserică.
Note
- ↑ Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.