Henoticon
Henoticonul („actul de unire”) a fost un document emis de Împăratul Roman de Răsărit Zenon în anul 482, într-o încercare de a reconcilia diferendele dintre creştinii calcedonieni şi cei ne-calcedonieni, diferende apărute în urma Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. Acest document a fost pregătit de Patriarhul Acachie al Constantinopolului. Prin acest document, Zenon spera să împace populaţia provinciilor romane din Egipt, Palestina şi Siria, care adoptau din ce în ce mai mult monofizitismul condamnat la Calcedon.
La moartea lui Leon I, Zenon i-a succedat la cârma Imperiului Roman de Răsărit, dar a fost forţat să părăsească tronul de uzurpatorul Basiliscus, în 475. Basiliscus era sprijinit de partida ne-calcedoniană din Alexandria. La reîntoarcerea lui Zenon pe tron, un an mai târziu, în Egipt a rămas predominantă influenţa ne-calcedonienilor.
În 482, tronul Bisericii din Alexandria a trecut la Petru Mongus (Petru al III-lea), care avea vederi miafizite. Din cauza disputei continue dintre calcedonieni şi ne-calcedonieni, Acachie a pregătit un document, Henoticonul, care a fost promulgat de Împăratul Zeno şi care intenţiona să furnizeze o bază pentru unirea celor două părţi. Zenon a promulgat Henoticonul fără aprobarea vreunui sinod de episcopi. În acest fel, Zenon spera să împace provinciile ne-calcedoniene din Egipt, Palestina şi Siria.
Subiectele pe care Henoticonul le întărea erau:
- credinţa aşa cum era definită de Sinoadele I şi al II-lea Ecumenice;
- condamnarea lui Eutihie şi a lui Nestorie care fusese emisă la Calcedon;
- o aprobare explicită a celor doisprezece anateme ale lui Chiril al Alexandriei şi
- evitarea oricărei declaraţii referitoare la o fire sau două firi ale lui Hristos, într-o încercare de a-i mulţumi atât pe calcedonieni cât şi pe ne-calcedonieni.
Acest document nu a satisfăcut pe nici una din partide. Toate bisericile s-au simţit ofensate de intervenţia deschisă a împăratului în problemele bisericeşti. După doi ani de tergiversare şi tărăgănări din partea lui Acachie, Papa Romei Felix al III-lea a condamnat documentul în 484 şi l-a excomunicat pe Acachie. În consecinţă, Acachie a scos numele lui din diptic, în acest mod începând în mod efectic Schisma acachiană. Excomunicarea a fost ignorată la Constantinopol, chiar şi după moartea lui Acachie în 489.
Zenon a murit în 491. Succesorul său, Anastasie I, era un împărat cu simpatii ne-calcedoniene, dar el a acceptat Henoticonul. Cu toate acestea, Anastasie a fost nepopular din cauza convingerilor sale miafizite. Vitalian, un general calcedonian, a încercat să îl detroneze în 514, dar fără succes. Anastasie a încercat să repare schisma, împreună cu Papa Hormisdas al Romei, dar fără succes deoarece Anastasie a refuzat să recunoască excomunicarea lui Acachie, decedat în acel moment. Apoi, generalul Vitalian a încercat a doua oară să îl detroneze pe împărat, acesta fiind apărat însă de ofiţerii loiali lui.
Până la urmă, schisma provocată de Henoticon a fost oficial închisă în anul 519, când Împăratul Iustin I a recunoscut excomunicarea lui Acachie şi a reunit Bisericile Romei şi Constantinopolului. Cu toate acestea, Patriarhiile de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim s-au rupt, formându-se în fiecare caz scaune calcedoniene şi ne-calcedoniene.