Edictul de la Milano: Diferență între versiuni
m (legături interne) |
(traducere) |
||
Linia 1: | Linia 1: | ||
− | + | [[Image:Labarum.jpg|thumb|right|Hi Rho, literele inițiale ale numelui [[Iisus Hristos]] în limba greacă, pe care împăratul [[Constantin cel Mare]] le-a primit într-o viziune dimpreună cu cuvintele "in hoc signo vinces" ("în acest semn vei învinge").]] | |
− | '''Edictul de la Milano''' este o declarație imperială | + | '''Edictul de la Milano''' este o declarație imperială emisă de împăratul [[Constantin cel Mare]] în anul 313, prin care toate religiile deveneau legale în Imperiul Roman, inclusiv [[creștinism]]ul. Documentul era probabil conceput pentru a conferi creştinismului statutul de religie legală sau licită (''religio licita''). |
− | + | Păgânismul, religia oficială a Imperiului Roman şi îndeosebi a armatei romane a încetat să mai fie religie de stat. Proprietăţile care fuseseră confiscate de la creştini au fost restituite. | |
− | + | Edictul a urmat deciziei lui Constantin cel Mare dineaintea bătăliei de la Podul Milvius, de a îşi conduce armata în luptă sub protecţia Domnului Iisus Hristos. Potrivit lui [[Eusebiu de Cezareea]], Constantin a avut o viziune în care i s-a arătat fie [[Cruce|semnul crucii]], fie monograma lui Hristos, emblema Chi-Rho (ambele simbolizându-L pe Hristos), sub care stătea scris "in hoc signo vinces" (i.e., întru acest semn vei învinge). Constantin a poruncit însemnarea scuturilor ostaşilor săi cu însemnul lui Hristos şi a fost primul împărat roman care a purtat ca steag de luptă, în locul acvilei romane, labarum-ul, un steag care avea în vârf monograma hristică, Chi-Rho. Constantin a câştigat bătălia şi totodată contrul asupra părţii de Apus a Imperiului. | |
− | + | Edictul nu a pus însă cu totul capăt tuturor [[persecuţii împotriva creştinilor|persecuţiilor]] împotriva creştinilor. Liciniu, împăratul Răsăritului, ostil creştinilor, s-a ridicat împotriva lui Constantin, încercând să pună stăpânire pe întregul Imperiu. A permis totodată reluarea persecuţiilor, sperând să dobândească astfel sprijinul păgânilor care alcătuiau încă o mare parte a armatei. Constantin l-a învins însă şi în cele din urmă l-a executat. După Constantin, împăraţi precum [[Iulian Apostatul]] s-au întors împotriva creştinilor, reluând şi el persecuţiile o vreme, dar, în ansamblu, gestul lui Constantin a fost hotărâtor în încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor. | |
==Surse== | ==Surse== | ||
− | *[[w:Edict of Milan|''Edict of Milan'' | + | *en: [[w:Edict of Milan|''Edict of Milan'' pe Wikipedia]] |
==A se vedea și== | ==A se vedea și== |
Versiunea de la data 4 decembrie 2012 17:01
Edictul de la Milano este o declarație imperială emisă de împăratul Constantin cel Mare în anul 313, prin care toate religiile deveneau legale în Imperiul Roman, inclusiv creștinismul. Documentul era probabil conceput pentru a conferi creştinismului statutul de religie legală sau licită (religio licita).
Păgânismul, religia oficială a Imperiului Roman şi îndeosebi a armatei romane a încetat să mai fie religie de stat. Proprietăţile care fuseseră confiscate de la creştini au fost restituite.
Edictul a urmat deciziei lui Constantin cel Mare dineaintea bătăliei de la Podul Milvius, de a îşi conduce armata în luptă sub protecţia Domnului Iisus Hristos. Potrivit lui Eusebiu de Cezareea, Constantin a avut o viziune în care i s-a arătat fie semnul crucii, fie monograma lui Hristos, emblema Chi-Rho (ambele simbolizându-L pe Hristos), sub care stătea scris "in hoc signo vinces" (i.e., întru acest semn vei învinge). Constantin a poruncit însemnarea scuturilor ostaşilor săi cu însemnul lui Hristos şi a fost primul împărat roman care a purtat ca steag de luptă, în locul acvilei romane, labarum-ul, un steag care avea în vârf monograma hristică, Chi-Rho. Constantin a câştigat bătălia şi totodată contrul asupra părţii de Apus a Imperiului.
Edictul nu a pus însă cu totul capăt tuturor persecuţiilor împotriva creştinilor. Liciniu, împăratul Răsăritului, ostil creştinilor, s-a ridicat împotriva lui Constantin, încercând să pună stăpânire pe întregul Imperiu. A permis totodată reluarea persecuţiilor, sperând să dobândească astfel sprijinul păgânilor care alcătuiau încă o mare parte a armatei. Constantin l-a învins însă şi în cele din urmă l-a executat. După Constantin, împăraţi precum Iulian Apostatul s-au întors împotriva creştinilor, reluând şi el persecuţiile o vreme, dar, în ansamblu, gestul lui Constantin a fost hotărâtor în încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor.