Episcopia vlahilor

Episcopia vlahilor a fost o eparhie supusă Arhiepiscopiei de Ohrida după ce țaratul bulgar a fost ocupat de bizantini în 1025. Deși avem puține informații despre această episcopie, această structură reprezintă o sursă istorică importantă pentru descrierea vieții bisericești române înainte și în timpul imperiului vlaho-bulgar.

Introducere

După ce Vasile II Bulgaroctonul desființează „Patriarhia” (titlu nerecunoscut de Patriarhia Ecumenică) bulgară, reducând-o la rangul de arhiepiscopie autocefală în 1019-1020, patriarhul David a pus pe episcopul Ioan în noua Arhiepiscopie de Ohrida.

La cererea arhiepiscopului Ioan, împăratul Vasile II Bulgaroctonula restabilit, prin de-a doua diplomă, dată în mai 1020, ca întinderea Arhiepiscopiei de Ohrida să fie aceeaşi ca pe vremea țarului Simeon. Diploma menționată şi cele 31 de episcopii care urmau să-i fie supuse, între care şi de la Dîrstor (vechiul Durostorum) şi Bodinis (Bononia — mai târziu Vidin). Din aceeaşi diplomă reiese că jurisdicţia noului arhiepiscop se întindea şi asupra vlahilor din Bulgaria, deoarece el avea dreptul «să ia de la ei, de la toţi (= episcopi şi mitropoliţi) dajdia canonică, precum şi de la vlahii care sunt (răspîndiţi) în toată Bulgaria»,

Mențiuni istorice ale episcopiei

Aşezarea tuturor vlahilor din sudul Dunării sub cârmuirea duhovnicească a arhiepiscopului de Ohrida era necanonică. De aceea, s-a simţit nevoia întemeierii unei episcopii proprii pe seama lor. Astfel, dintr-o listă din secolul XI a eparhiilor supuse Ohridei, aflăm că ultima dintre ele, a 24-a, era „Episcopia vlahilor” (ή έπισχοπή τών βλάχων). Dintr-o altă Listă a acestor episcopii (Notitia episcopatuum), de prin secolul XIII, aflăm că episcopul vlahilor se afla în „Vreanoti” (ό θρόνος Βρεανότης ήτοι Βλάχων), fără să i se delimiteze teritoriul de jurisdicție (ambele liste publicate de bizantinologul Heinrich Gelzer în rev. «Byzantinische Zeitschrift», I, 1892, p. 256—257). Cei mai mulți istorici identifică această localitate cu oraşul Vranje, aşezat pe Morava de sud, în Iugoslavia de astăzi (alţii, cu Vranovici, în Macedonia). Nu se cunoaşte numele nici unui episcop, doar al unui preot pe un manuscris din secolul XI, păstrat în biblioteca bisericii Climent din Ohrida: „Ioan preotul prea sfintei episcopii a vlahilor” (Ίωάννης ιερεύς της άγιςτάτις έπισχοπης των Βλάχων).

Episcopul vlahilor dispare apoi pentru câtva timp, pentru a fi menționat în 1315. În acel an, cu prilejul cuceririi oraşului Prilep, țarul Ştefan Duşan donează mănăstirii Treskavac din Prilep biserica Sfântului Nicoale din Lerin, spre sud de Bitolia, „pe care a vândut-o episcopul valah, cu oamenii, cu viile, cu câmpul, cu izvoarele și cu toată stăpânirea și drepturile”. Se pare că acest episcop îşi avea reşedinţa în Prilep sau în Lerin.

Românii în Serbia

De aceeaşi situație privilegiată s-au bucurat la început şi «toţii vlahii» din statul (țaratul) sârbesc, fiind puşi sub jurisdicţia Arhiepiscopiei autocefale sârbe cu reşedinţa la mănăstirea Jicea, înființată în 1219 de regele Ștefan II de Nemania (s-au înfiinţat atunci 12 eparhii, dintre care două erau pe Dunăre, la Belgrad şi Branicevo). Spre deosebire de vlahii din Bulgaria propriu-zisă, cei din regatul sârbesc n-au reprezentat niciodată un factor politic, ci au fost păstori, crescători de vite şi cărăuşi.

Scoaterea vlahilor de sub jurisdicţia episcopilor locali şi supunerea lor directă faţă de arhiepiscopul din Ohrida şi cel din Jicea, ca şi crearea unei episcopii fără un teritoriu propriu, bine delimitat, era o abatere de la rânduielile canonice ale Bisericii Ortodoxe. Considerăm aceste abateri ca favoruri deosebite pentru populaţia veche valahă din aceste regiuni, care atunci nu mai avea un număr mare de credincioşi şi nici nu mai era stăpână unui teritoriu propriu. Crearea unei episcopii a vlahilor va fi făcut ca unii din candidaţii la hirotonie din nordul Dunării — mai ales din teritoriile învecinate — să se fi îndreptat spre vlădicii de aici.

Limba vorbită în juridicția episcopală

Nu ştim în ce limbă au slujit preoţii vlahi din sudul Dunării. Credem că slujeau în limba lor romanică, poate şi în slavoneşte şi chiar în greceşte (mai ales între anii 1018—1185). Un lucru este însă mai presus de orice îndoială, şi anume că propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu (predica) şi spovedania s-au făcut în limba vorbită de credincioşi.

Trebuie să reţinem că în dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân s-au păstrat o serie de termeni bisericeşti de origine latină, asemănători — uneori identici — cu cei din dacoromână. Dar cea mai mare parte din terminologia bisericească a acestor trei dialecte este de origine slavă sau grecească. Aceasta se explică atât prin faptul că vlahii balcanici au trăit în mijlocul unor populaţii de limbă slavă sau greacă, cât şi prin faptul că ei n-au avut în cursul istoriei o organizaţie bisericească proprie decît rareori şi pentru perioade scurte de timp.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9