Sinodul guvernant apostolic
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.
Sinodul Guvernant Apostolic sau Prea Sfântul Sinod Guvernant (rusă: Святейший Правительствующий Синод) a fost cel mai înalt sinod eclezistic înfiinţat de Ţarul Petru I pentru a conduce Biserica Rusiei după ce a desfiinţat patriarhia Moscovei la începutul secolului al XVIII-lea. Acest Sfânt Sinod a fost organul de conducere al Bisericii până când patriarhia a fost reînfiinţată în noiembrie 1917.
Sinodul, cum mai este cunoscut în general, a fost creat printr-un corp de Regulamente Spirituale emise în 25 ianuarie 1721. Conform acestor regulamente, a fost înfiinţat un sinod compus din clerici care îl înlocuia funcţional pe patriarh. Regulamantele au fost scrise, se pare, în principal de arhiepiscopul Teofan Procopovici. În 1722, sinodul a fost pus sub conducerea unui Şef laic sau Ober-Procurator al Sfântului Sinod care superviza activităţile sinodului. În timp ce noua organizare era conformă cu principiul conciliant al Bisericii Ortodoxe şi a primit acceptul patriarhiilor răsăritene, schimbarea în guvernarea Bisericii urma tradiţiile vestice aşa cum au făcut majoritatea reformelor lui Petru I în Rusia. [1]
Împăratul i-a ales personal pe membrii sinodului dintr-o listă a celor mai înalţi călugări şi clerici dintre cei recomandaţi de procurator. Numărul membrilor din sinod nu era fix. Sinodul era format din şapte sau opt membri permanenţi, care erau numiţi pe viaţă şi între patru şi opt membri temporari.
Mitropolitul de St. Petersburg avea, de obicei, o poziţie aparte în sinod. El avea voie doar să pună întrebări, să anunţe păreri ale sinodului şi să prezideze comisii şi comitete ale afacerilor bisericeşti. De obicei, transferul clericilor de rang înalt se făcea doar cu aprobarea sa.
Activitatea clericală a sinodului era realizată de un Birou al Sinodului care era condus de secretarul şef. De-a lungul secolului al XIX-lea, pe măsură ce activităţile procuratorului se înmulţeau şi imixtiunea sa creştea, a fost creat un birou independent pentru el, în anul 1836. Printre cei mai remarcabili procuratori şefi se numără Nicolaie A. Protasov, între 1836 şi 1855 şi K. P. Pobedonosţev, între 1880 şi 1905.[2]
După abdicarea împăratului Nicolae al II-lea în Revoluţia din Februarie, 1917, instituţiile sinodului au fost abrogate în timpul evenimentelor din acel an. La începutul lunii martie 1917, toţi membrii sinodului (opt episcopi şi doi preoţi) numiţi de împărat au fost demişi de procuratorul şef, V. N. Lvov, pe motiv că erau vestigii reacţionare ale epocii ţariste şi un nou Sinod al Episcopilor a fost ales de ierarhia Bisericii. Doar un singur episcop din sinodul anterior a fost ales în noul sinod, arhiepiscopul Serghie al Finlandei şi Viborgului. Noul sinod, format din patru episcopi şi patru preoţi a fost însărcinat de procurator, L’vov, să convoace un Sinod al întregii Biserici Ruse în august 1917. În timpul Guvernării Provizorii, au fost procuratori L’vov şi A. V. Kartashev, acesta fiind şi ultimul procurator.
În timp ce legitimitatea îndepărtării vechiului sinod a fost pusă sub semnul întrebării, aceste întrebări au fost date de-o parte deoarece sinodul din august a intrat sub influenţa lui Lvov şi A. V. Kartashev.[3] Odată cu alegerea mitropolitului Tihon al Moscovei ca patriarh al reînfiinţatei patriarhii, Sinodul Guvernant Apostolic, instituit de Petru I pentru guvernarea Bisericii Rusiei, şi-a încetat activitatea.
Referinţe
- ↑ Nicholas V. Riasanovsky, A History of Russia, 3rd ed. Oxford University Press, New York, 1977, p257 ISBN 0-19-502128-2
- ↑ George T. Kosar, Russian Orthodoxy in Crisis and Revolution: The Church Council of 1917-1918, ProQuest Information and Learning Company, 2003, UMI MicroForm 3116620. p4 - dissertation
- ↑ George T. Kosar, Russian Orthodoxy in Crisis and Revolution: The Church Council of 1917-1918, ProQuest Information and Learning Company, 2003, pp24-31.
