Duh
Duhul (gr. pevma, ebr. ruah) desemnează la origine suflarea (sau răsuflarea) sau vântul (sau suflarea de vânt).
Dezambiguizare
În Vechiul și Noul Testament, ca și la Sfinții Părinți și în literatură creștină până astăzi, duhul poate desemna:
- sufletul : de la suflarea de viață care vine de la Dumnezeu, duhul a luat sensul de suflet al omului[1]; metaforic, „duhuri” sau „suflete” poate desemna „persoane” (oameni) în general.
- duhul Scripturii care este opus literei Scripturii: Dumnezeu „ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu.” (II Corinteni 3, 6). Mai general, profunzimea sau interioritatea cuvântului, care se adaptează cu iubire la o situație și la o persoană, în opoziție cu regula care se aplică strict și rece[2].
- înger în general, uneori îngeri buni, dar cel mai adesea îngerii răi, adică diavolii.
- Duhul Sfânt : a treia persoană din Sfânta Treime
Derivații
- duhovnicesc (adjectiv)[3]: om duhovnicesc, părinte duhovnicesc (=avvă) etc.
- duhovnicește (adverb): a face un lucru duhovnicește (în opoziție cu „lumește”)
- duhovnic
- duhovnicie: duhovnicul primește duhovnicia (pentru a spovedi și a îndruma poporul) de la episcop printr-o rugăciune specială
- (a se) înduhovnici[4]: a deveni om duhovnicesc, a se îmbunătăți în Hristos
- înduhovnicit: îmbunătățit - un părinte înduhovnicit = un părinte îmbunătățit, un avva