Henoticon

Henoticonul („actul de unire”) a fost un document emis de împăratul roman de răsărit în anul 482 într-o încercare de a reconcilia diferendele dintre creştinii calcedonieni şi cei ne-calcedonieni, diferende apărute în urma Sinodului de la Calcedon. Acest document a fost pregătit de Patriarhul Acachie al Constantinopolului. Prin acest document, Zeno spera să împace populaţia provinciilor romane din Egipt, Palestina şi Siria care adoptau din ce în ce mai mult monofizitismul condamnat la Calcedon.

La moartea lui Leo I, Zeno i-a succedat ca împărat la Imperiului Roman de Răsărit, dar a fost forţat să părăsească tronul de uzurpatorul Basiliscus, în 475. Basiliscus era sprijinit de partida ne-calcedoniană din Alexandria. La reîntoarcerea lui Zeno pe tron un an mai târziu, în Egipt a rămas predominantă influenţa ne-calcedonienilor.

În 482, tronul Bisericii din Alexandria a trecut la Petru Mongus (Petru al III-lea), care avea vederi miafizite. Din cauza disputei continue dintre calcedonieni şi ne-calcedonieni, Acachie a pregătit un document, Henoticonul, care a fost promulgat de Împăratul Zeno şi care intenţiona să furnizeze o bază pentru unirea celor două părţi. Zeno a promulgat Henoticonul fără aprobarea vreunui sinod de episcopi. În acest fel, Zeno spera să împace provinciile ne-calcedoniene din Egipt, Palestina şi Siria.

Subiectele pe care Henoticonul le întărea erau:

• credinţa aşa cum era definită de Sinoadele I şi al II-lea Ecumenice;
• condamnarea lui Eutihie şi a lui Nestorie care fusese emisă la Calcedon;
• o aprobare explicită a celor doisprezece anateme ale lui Chiril al Alexandriei şi
• evitarea oricărei declaraţii referitoare la o fire sau două firi ale lui Hristos, într-o încercare de a-i mulţumi atât pe calcedonieni cât şi pe ne-calcedonieni.

Acest document nu a satisfăcut pe nici una din partide. Toate bisericile s-au simţit ofensate de intervenţia deschisă a împăratului în problemele bisericeşti. După doi ani de tergiversare şi tărăgănări din partea lui Acachie, Papa Romei Felix al III-lea a condamnat documentul în 484 şi la excomunicat pe Acachie. În consecinţă, Acachie a scos numele lui din diptic, în acest mod începând în mod efectic Schisma acachiană. Excomunicarea a fost ignorată la Constantinopol, chiar şi după moartea lui Acachie în 489. Zeno a murit în 491. Succesorul său Anastasie I, a fost un împărat cu simpatii ne-calcedoniene dar el a acceptat Henoticonul. Cu toate acestea, Anastasie a fost nepopular din cauza convingerilor sale miafizite. Vitalian, un general calcedonian, a încercat să îl detroneze în 514, dar fără succes. Anastasie a încercat să repare schisma, împreună cu Papa Hormisdas al Romei, dar fără succes deoarece Anastasie a refuzat să recunoască excomunicarea lui Acachie, decedat în acel moment. Apoi, generalul Vitalian a încercat a doua oară să îl detroneze pe împărat, acesta fiind apărat însă de ofiţerii loiali lui.

Până la urmă, schisma provocată de Henoticon a fost oficial închisă în 519 când Împăratul Iustin I a recunoscut excomunicarea lui Acachie şi a reunit Bisericile Romei şi Constantinopolului. Cu toate acestea, Patriarhiile de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim s-au rupt, formându-se în fiecare caz scaune calcedoniene şi ne-calcedoniene.

Izvoare

• Wikipedia: Henotikon

Legături externe

• Henotikon
• Catholic Encyclopedia: Henoticon