Modificări

*'''Secolul VI''': Hunii sunt înfrânți de ''avari'' și ''longobarzi''. Avarii încep să se așeze în Transilvania, declașând declanșând atacuri împotriva imperiul bizantin la sud de Dunăre și distrugând episcopate sud-dunărene.

Spre deosebire de populațiile migratoare nomade (goți, huni, gepizi, avari), slavii, fiind o populație de agricultori, s-au așezat definitiv pe meleagurile noastre, conviețuind timp de câteva secole cu autohtonii daco-romani. Aceștia, prin superioritatea numerică, prin vechimea așezării și organizării lor, prin stadiul superior al civilizației materiale și moștenirea romano-bizantină, au asimilar asimilat și au încreștinat pe slavi, deci elementul romanic din spațiul carpato-dunărean a ieșit biruitor în noua fază istorică a conviețuirii cu slavii, chiar dacă aceștia au deținu deținut temporar conducerea vieții politico-sociale.

În același timp, mase mult mai mari de slavi, au trecut în fostele provincii romane din sudul Dunării. O primă mare penetrație a avut loc în anul 602. În acel an, trupele bizantine de la Dunărea de Jos au proclamat împarat împărat pe centurionul Focas și s-au îndreptat spre Constantinopol, pe care l-au cucerit. Frontiera Dunării fiind astfel slăbită, avarii și slavii au putut ocupa întinse teritorii până la Munții Balcani. Prin așezarea slavilor aici, populația romanică a fost dislocată, împărțită în două grupe mari:

a rămas pe loc, a fost cu timpul slavizată. Deci, se petrec două fenomene cu totul deosebite: daco-românii desnaționalizează deznaționalizează și asimilează pe slavi în nordul Dunării, iar slavii așezați în sudul Dunării dislocă și, în parte, slavizează populația romanică din fostele provincii Moesia Inferior, Dardania, Dacia Ripensis și Mediterranea. înseamnă ca ținuturile nord-dunărene au devenit de acum înainte centrul de greutate al ''romanității dunărene''. De ce și-au pierdut slavii limba și neamul numai în nordul Dunării, dar, în schimb, au slavizat pe romanii din sudul fluviului, în ținuturile de șes, se explică prin colonizarea agricolă masivă a slavilor în provinciile Imperiului de Răsărit, unde țăranii nu erau liberi și i-au primit ca eliberatori pe slavi.<ref>P. P. Panaitescu, ''Introducere la istoria culturii românești'', Editura Științifică, București, 1969.</ref> În schimb, în nordul Dunării au rămas numai colonii slave izolate, pe văi, așa cum arată situația risipită și rară a denumirilor slave de locuri. Românii din nordul Dunării, formând obști libere, au ieșit învingători în lupta pentru limbă și neam. În Evul Mediu, toate popoarele romanice au dus o luptă pentru menținerea limbii proprii și a teritoriului; această luptă a dat măsura puterilor populare străvechi în fața migrațiilor armate care au rupt zăgazurile Imperiului. În acest chip trebuie înțeleasă și formarea poporului român. Ea nu este o simplă schimbare treptată datorită împrejurărilor economice și sociale, ci rezultatul luptei împreună pentru păstrarea pământului, a limbii, a credinței, a libertății. Numai din această luptă se naște o solidaritate, din nevoile și răbdarea supunerii, din bucuria izbânzii. Un popor nu poate fi decât luminarea minții celor mulți cu aceeași conștiință.

Din conviețuirea cu slavii au rămas în limba noastră un număr însemnat de cuvinte în toate ramurile de gîndire gândire și activitate omeneasca (aproximativ 1/6 din lexic). Trebuie însă reținut că nu se poate forma nicio propoziție în limba română numai din cuvinte slave, fără a folosi și elemente latine.

Populația băștinașă era organizată în obști sătești (teritoriale) conduse de un ''sfat al bătrînilorbătrânilor'', avînd având — pentru cazuri excepționale — și o căpetenie militară, un jude, jupân sau cneaz. Cu timpul, căpeteniile obștilor s-au transformat în adevărați stăpîni stăpâni ai pămîntuluipământului, iar mandatul încredințat temporar conducătorului militar a devenit o funcție permanentă, uneori chiarereditară. Așa au luat naștere primele formațiuni politice, uniuni de obști, cnezate, sau „țări”, existente de obicei pe văile unor râuri sau depresiuni și care au dus treptat, prin unirea lor, la formarea unor state românești.