2.632 de modificări
Modificări
Adăugare secțiune pentru „Cauze”
În 1863, [[Reformele lui Alexandru Ioan Cuza|Alexandru Ioan Cuza]] a introdus în lege obligativitatea slujbelor în limba română. Până atunci încă existau biserici, în special în mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, unde slujbele se făceau în grecește.
== Cauzele ==
S-a prezentat mai sus procesul de introducere a limbii române în slujbe, dar nu s-au explicat cauzele care au dus la această schimbare. Motivul pentru această omisiune este faptul că nu este la îndemână a identifica cauzele unui proces istoric.
Pr. Păcurariu, în acord cu mitropoliții secolului XVII, susține că motivul acestei schimbări este dorința românilor de a înțelege slujba. Se pune, atunci, întrebarea: de ce în secolul XVII și nu mai târziu sau mai devreme? Răspunsul dat uneori este faptul că slavona nu mai era cunoscută la fel de bine de învățații vremii, trecând deja un timp de la căderea Bizanțului și de la migrațiile slavilor din sud, care s-au asimilat cu timpul. Acest răspuns este compatibil cu cele ce se știu despre cultura română: dacă în secolul XV slavona ajungea la un vârf cultural, se poate observa pe parcursul secolului XVI o tranziție: încep deja primele scrieri în limba română—se cunoaște scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung din 1521 dar există de asemenea și scrieri bisericești din acest secol.
O altă componentă pe care P. P. Panaitescu o sugerează este legată de schimbările socio-economice ale epocii. Anume, clasa boierească se ridică pe la mijlocul secolului XVI, înlocuind marea nobilime și puterea centralizatoare a voievozilor de dinainte. Astfel, ridicându-se o clasă boierească mai puțin educată în slavonă și mai puțin atașată de această tradiție, se încep și scrierile în limba română. Acestea sunt compatibile cu faptul că mitropoliții și domnii care veghează acest proces vin de multe ori din familii boierești. Însuși Mihai Viteazul, domnul care unește țările române și scrie în limba română, este văzut de Panaitescu ca un campion al boierilor.
În orice caz, atât Pr. Pacurariu, care vede acest proces cauzat de sentimentul românilor de a învăța, cât și P. P. Panaitescu, care vede acest proces cauzat de schimbări socio-economice, sunt atât în acord cu faptul că schimbările s-au produs din cauze interne cât și, de fapt, compatibile între ele. Clasa boierească cu siguranță voia ca slujba sa fie pe înțelesul românilor de vreme ce doresc să ajute cu un lung și costisitor proces de a traduce toate cărțile de slujbă în limba română. Într-adevăr, s-a observat că a durat mai mult de un secol și a fost nevoie de un efort comun al românilor din toate părțile.
În final, ambii istorici sunt de acord că ideea propusă în trecut, prin care se atribuiau traducerilor protestante un rol cauzal în introducerea limbii române în slujbe, este nefondată<ref>P. P. Panaitescu, ''Contribuții la istoria culturii românești'', Editura Minerva, București, 1971.</ref>:
:''Tipăriturile lui Coresi nu pot fi socotite ca stând la începutul literaturii române. Lucrări eretice din punct de vedere românesc, ele n-au putut crea un curent de imitație. Nu de la acest model eretic s-a tras opera de traduceri ale cărților bisericești din veacul al XVII-lea în Principatele Române. Cărțile lui Coresi n-au servit ca model, nici ca ajutor traducătorilor din principate, din marea epocă a lui Vasile Lupu și Matei Basarab, și cu atât mai puțin lui Dosoftei și Antim Ivireanu, care probabil că nici nu le-au cunoscut. Nicăieri cărțile lui Coresi nu sunt citate, nici nu se poate dovedi folosirea lor în traducerile din Muntenia și Moldova. Dimpotrivă, se poate dovedi ușor că toate traducerile lui Varlaam, Dosoftei, ca și ale școlii mai vechi de la curtea lui Matei vodă, sunt traduceri executate direct după manuscrisele sau cărțile slavone și nu reproduceri sau prelucrări ale traducerilor tipărite în Ardeal în secolul al XVI-lea. Între acestea din urmă și curentul de traduceri din Muntenia și Moldova este nu numai o prăpastie de un veac, dar și prăpastia deosebirii de credință. Prin nimic nu se poate face o legătură de cauză la efect între mișcarea de traduceri luterane și calvine pentru românii din Ardeal, mișcare care se termină printr-un insucces complet din punctul de vedere al credinței, și între introducerea limbii române în Biserica ortodoxă în veacul al XVII-lea. Adevărata introducere a limbii în Biserică, adevăratul început al literaturii române este independent de mișcarea de traduceri din Ardeal din veacul al XVI-lea. Operele ieșite din influența luterană și calvină sunt un episod local și izolat în timp și în spațiu, voit de străini pentru români, care n-au creat un curent și nu pot sta la originea literaturii române. Începuturile literaturii române, ca un curent continuu, trebuiesc căutate abia în veacul al XVII-lea.''
În afară de acestea, creștinul poate fi interesat de cauze duhovnicești, nu mecanice. Cu alte cuvinte, nu a înlesnit acest proces o unitate între români, continuând opera lui Mihai Viteazul? Nu a fost oare nevoie ca românii să mențină slujba în limba slavonă pe parcursul secolelor anterioare pentru a furniza texte slavone pentru Ortodoxia aflată sub bizantini? Nu au ajutat acestea la menținerea unității Ortodoxe și păstrarea credinței printre sârbi și bulgari? Era oare ziditor ca românii să se izoleze și să adopte limba română, ignorând nevoile slavilor ortodocși de la sud de Dunăre? Creștinul cunoaște că istoria e rânduită de Dumnezeu nu subordonată cauzelor materiale, deci este uneori mai potrivit a privi lucrurile în vederea împlinirii voii lui Dumnezeu, nu a oamenilor.
== Note ==
