Însă, la începutul anilor 1600, atât în Țara Românească cât și în Moldova limba slavonă încă era dominantă. În Moldova, [[Anastasie Crimca]] (1608-1629) a scris doar în limba slavonă, și nici măcar nu exista o tiparniță în țară. În Țara Românească, tiparnița era scoasă din uz până ce [[Matei Basarab]] (1632-1654) a reînceput tipărirea, de data aceasta și în limba română. Așadar, din deceniul 1630, după ce Sf. [[Petru Movilă]] este înscăunat mitropolit de Kiev și Galiția în 1632, va începe cu adevărat curentul de înlocuire a limbii slavone cu limba românească: în Moldova se începe cu domnul [[Vasile Lupu]], Sf. [[Varlaam al Moldovei|Varlaam]] și [[Cazania lui Varlaam|Cazania]], iar în Țara Românească cu domnul Matei Basarab, mitropolitul [[Teofil al Țării Românești|Teofil]], și [[Pravila cea Mică]].

=== Deceniul 1640 ===

În orice caz, atât Pr. Pacurariu, care vede acest proces cauzat de sentimentul românilor de a învăța, cât și P. P. Panaitescu, care vede acest proces cauzat de schimbări socio-economice, sunt atât în acord cu faptul că schimbările s-au produs din cauze interne cât și, de fapt, compatibile între ele. Clasa boierească cu siguranță voia ca slujba sa fie pe înțelesul românilor de vreme ce doresc să ajute cu un lung și costisitor proces de a traduce toate cărțile de slujbă în limba română. Într-adevăr, s-a observat că a durat mai mult de un secol și a fost nevoie de un efort comun al românilor din toate părțile.

:''Tipăriturile lui Coresi nu pot fi socotite ca stând la începutul literaturii române. Lucrări eretice din punct de vedere românesc, ele n-au putut crea un curent de imitație. Nu de la acest model eretic s-a tras opera de traduceri ale cărților bisericești din veacul al XVII-lea în Principatele Române. Cărțile lui Coresi n-au servit ca model, nici ca ajutor traducătorilor din principate, din marea epocă a lui Vasile Lupu și Matei Basarab, și cu atât mai puțin lui Dosoftei și Antim Ivireanu, care probabil că nici nu le-au cunoscut. Nicăieri cărțile lui Coresi nu sunt citate, nici nu se poate dovedi folosirea lor în traducerile din Muntenia și Moldova. Dimpotrivă, se poate dovedi ușor că toate traducerile lui Varlaam, Dosoftei, ca și ale școlii mai vechi de la curtea lui Matei vodă, sunt traduceri executate direct după manuscrisele sau cărțile slavone și nu reproduceri sau prelucrări ale traducerilor tipărite în Ardeal în secolul al XVI-lea. Între acestea din urmă și curentul de traduceri din Muntenia și Moldova este nu numai o prăpastie de un veac, dar și prăpastia deosebirii de credință. Prin nimic nu se poate face o legătură de cauză la efect între mișcarea de traduceri luterane și calvine pentru românii din Ardeal, mișcare care se termină printr-un insucces complet din punctul de vedere al credinței, și între introducerea limbii române în Biserica ortodoxă în veacul al XVII-lea. Adevărata introducere a limbii în Biserică, adevăratul început al literaturii române este independent de mișcarea de traduceri din Ardeal din veacul al XVI-lea. Operele ieșite din influența luterană și calvină sunt un episod local și izolat în timp și în spațiu, voit de străini pentru români, care n-au creat un curent și nu pot sta la originea literaturii române. Începuturile literaturii române, ca un curent continuu, trebuiesc căutate abia în veacul al XVII-lea.''