==Istorie și canon==
[[Image:NTmanuscript.jpg|left|thumb|Manuscris aurit al Evangheliei (din secolul al VI-lea), reprezentând pe Iisus Hristos vindecând un orb]]
După [[Învierea Domnului|învierea Sa]] din morți, Mântuitorul [[Iisus Hristos]] îi trimite pe [[apostoli]] și pe [[ucenic]]i să mărturisească și să predice evanghelia mântuirii (Efeseni 1, 13) „în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” ([[Faptele Apostolilor|Fapte]] 1, 8). Predica apostolilor este pusă în scris de către unii dintre ei în timp, în scrierile care se vor numi „evanghelii”, în epistole sau în alte scrieri. O parte din aceste scrieri se răspândesc treptat în toate bisericile și capătă o autoritate apostolică recunoscută în toată Biserica. Acestea se vor constitui în timp într-un corpus ce se va numi ''Noul Testament'', și care este aproape complet format la începutul secolului al II-lea (doar două cărți rămânând disputate până în secolul al IV-lea: Epistola către Evrei și [[Apocalipsa Sf. Ioan Teologul|Apocalipsa Sf. Ap. Ioan]]).
La Astfel, la sfârşitul secolului I, au fost adunate şi apoi publicate o serie de epistole ale lui Pavel. Cunoaştem acest fapt din spusele lui [[Clement Romanul|Clement al Romei]] (c. 95), citează în scrierile sale din epistolele Sf. Ap. Pavel, din epistola întâia a Sf. Ap. Petru, precum și din evangheliile după Marcu și după Luca. Alți [[părinți apostolici]], precum [[Ignatie de AntiohiaTeoforul]] (adormit în 117) şi ale lui [[Policarp al Smirnei]] (c. 115), citează din diferite cărți ale Noului Testament. [[Didahia]] (scrisă la sfârșitul secolului I sau începutul sec, al II-lea) folosește și ea diferite scrieri apostolice. [[Iustin Martirul și Filosoful]] (+165) numește evangheliile „memoriile apostolilor, numite evanghelii”. Cu toate acestea, aceste texte nu erau denumite în mod uzual Scriptură aşa cum era numită [[Septuaginta]] şi, mai ales, nu erau lipsite de contestatari. Anumiţi [[eretic]]i au încercat să tăgăduiască veridicitatea unor părţi din canonul Biblic, în special Epistolele Pauline. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, [[Epifanie de Salamina]] (adormit în 402) în ''Panarion'' 29 spune că Nazarineenii au respins epistolele Pauline; Irineu în ''Împotriva ereticilor'' 26.2 spune că ebioniţii l-au respins pe el. Faptele Apostolilor 21:21 prezintă un zvon cum că Pavel ar urmări subminarea Vechiului Testament (vezi Romani 3:8, 31 http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=70&cap=3). Apostolul Petru spune că epistolele lui au fost denaturate de eretici care le-au întors pe dos "cum au făcut şi cu celelalte Scripturi."2 Petru 3:16 http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=62&cap=3 În secolele al II-lea şi al III-lea, Eusebiu în a sa ''Istorie Bisericească'In the 2nd and 3rd centuries Eusebius' Ecclesiastical History 6.38 spune că stated the Elchasai "foloseşte texte din Vechiul made use of texts from every part of the Old Testament şi din Evangheliiand the Gospels; el îl respinge complet pe Apostol it rejects the Apostle (PavelPaul)entirely"; 4.29.5 says Tatian spune că asirienii resping Epistolele lui Pavel şi Faptele Apostolilorthe Assyrian rejected Paul's Letters and Acts of the Apostles; 6.25 says Origen spune că a acceptat accepted 22 de cărţi canonice ale Evreilor şi pe Macabei canonical books of the Hebrews plus Maccabees plus cele patru Evanghelii, dar Pavel spune că the four Gospels but Paul "nu a făcut toate câte le-a scris bisericilor ca învăţăturidid not so much as write to all the churches that he taught; şi chiar celor la care le-a scris, le-and even to those to which he wrote he sent but a trimis câteva rândurifew lines."
Împăratul roman [[Constantin cel Mare]] (272-337) a avut un impact foarte mare asupra creştinismului ortodox. Prin al său [[Edict de la Milano]] din 313, creştinii au primit mult mai multă libertate iar conducerea Bisericii a luat o atitudine publică mult mai agresivă. Ca urmare, controversele Bisericii au dus la schisme publice, uneori violente. Constantin a considerat stingerea acestor răscoale religioase ca o sarcină a împăratului de drept divin şi a convocat în 314 Sinodul din Arles împotriva [[Donatism|donatiştilor]] şi apoi [[Primul Sinod Ecumenic]] pentru a fixa unele probleme dogmatice care năpăstuiau Creştinismul timpuriu. O mare parte dintre scrierile creştine au fost pierdute sau distruse în acele vremuri.