5.289 de modificări
Modificări
legături interne
Sinodul din 1917-1918 a fost primul [[sinod]] al Bisericii Rusiei de după acela din 1681-1682 şi primul de când Petru I l-a demis pe [[Patriarh]] şi a introdus reformele sale, inclusiv înfiinţarea [[Sfântul Sinod|Sfântului Sinod]] sub un procurator civil ca autoritate supremă a Bisericii. Această acţiune a dus la o diminuare cu multiple consecinţe a puterii ecleziastice şi în implicarea adâncă a statului în afacerile Bisericii. La începutul secolului al XX-lea acest aranjament ajunsese la un punct critic pentru Biserică, situaţie care va fi inflamată ulterior atunci când Ţarul [[Nicolae al II-lea al Rusiei|Nicolae al II-lea]] a emis manifestul libertăţii de conştiinţă religioasă în [[17 aprilie]] 1905. Această acţiune a compromis autoritatea Bisericii, privând-o de statutul ei special şi acordând o mai mare libertate altor grupări religioase.
Discuţii despre problemele cu care se confrunta Biserica aveau loc încă de pe la mijlocul anilor 1880, dar cu efecte pozitive reduse altul decât conştientizarea faptului că doar un sinod al Bisericii naţionale, cu puterea inerentă a acestuia conform [[tradiţia|tradiţiei]] Bisericii, poate duce la bun sfârşit reformele necesare. Urgenţa convocării unui sinod a atins vârful odată cu Revoluţia din 1905-1907 şi cu manifestul împăratului din 1905. Consensul larg din Biserică privind necesitatea unui sinod sub principiile conciliarităţii ([[sobornost]]) nu erau pe placul procuratorului şi nici ale împăratului. Totuşi, Ţarul Nicolae, cu nelinişte, a autorizat formarea unei Comisii Presinodale în 1906-1907. În timp ce deliberările comisiei pentru sinod au fost publicate în patru volume groase, Nicolae a amânat sinodul datorită izbucnirii revoluţiei din 1905.
==Pregătiri==
==Sinodul==
Cu 564 de delegaţi prezenţi, Sinodul a fost deschis cu o Sfântă Liturghie la Catedrala Buneivestiri din Kremlin (Uspenskii Sobor). Dintre delegaţi, 299 erau delegaţi laici iar 265 clerici ([[episcop]]i, [[preot|preoţi]], [[diacon]]i, şi [[paracliser]]i). De asemenea, Sinodul a fost convocat fără prezenţa procuratorului şef, a cărui poziţie fusese desfiinţată în [[5 august]] de către Guvernul Provizoriu. [[Mitropolit]]ul de Moscova, [[Tihon (Belavin) de Moscova|Tihon (Belavin)]], a fost ales preşedinte al Sinodului cu o largă majoritate. Întâlnirile plenare ale tuturor membrilor se ţineau cu preşedintele Sinodului care ţinea agenda zilnică a Sinodului şi care lua în considerare petiţiile ca şi chestiunile personale. Toate propunerile către Sinod trebuiau făcute în scris. Cvorumul a fost stabilit la minim o treime din participanţii la Sinod. Comitetele/secţiunile au fost înfiinţate astfel încât să ia în considerare şi să întocmească proiecte de decrete legislative care urmau apoi să fie revizuite şi votate în Sinod. Numirile în diversele secţii şi comitete a fost făcută pe baza opţiunilor fiecărui membru. Fiecare secţiune era prezidată de un episcop şi păstra minutele şedinţelor.
Au fost înfiinţate trei secţiuni pentru scopuri administrative şi nouăsprezece care să ia în considerare subiecte specifice înainte de Sinod. Şase dintre acestea erau despre administraţia Bisericii, şase priveau subiecte religioase, patru aveau legătură cu educaţia religioasă iar două priveau subiecte economice şi remunerarea clerului. A mai fost stabilită o comisie specială referitor la publicaţii. Toate decretele care treceau de plen erau revizuite de Conferinţa Episcopală care era formată din toţi episcopii Sinodului şi care putea respinge orice decret în cel mult trei zile cu o majoritate de trei sferturi din voturi.
