Sinodul din 1917-1918 a fost primul [[sinod ]] al Bisericii Rusiei de după acela din 1681-1682 şi primul de când Petru I l-a demis pe [[Patriarh]] şi a introdus reformele sale, inclusiv înfiinţarea [[Sfântul Sinod|Sfântului Sinod]] sub un procurator civil ca autoritate supremă a Bisericii. Această acţiune a dus la o diminuare cu multiple consecinţe a puterii ecleziastice şi în implicarea adâncă a statului în afacerile Bisericii. La începutul secolului al XX-lea acest aranjament ajunsese la un punct critic pentru Biserică, situaţie care va fi inflamată ulterior atunci când Ţarul [[Nicolae al II-lea al Rusiei|Nicolae al II-lea]] a emis manifestul libertăţii de conştiinţă religioasă în [[17 aprilie]] 1905. Această acţiune a compromis autoritatea Bisericii, privând-o de statutul ei special şi acordând o mai mare libertate alotor altor grupări religioase.

Revoluţia din februarie 1917 a modificat mult condiţiile deoarece răsturnarea guvernării autocrate a permis Bisericii să convoace un sinod naţional. Aproape imediat, subiectele au început să fie discutate în revistele religioase şi în congresele eparhiale iar adunările convocate în acest scop au luat în considerare reformele şi au ales delegaţi la Sinodul Bisericii Tuturor Ruşilor. În mai şi iunie 1917, Congresul Tuturos Ruşilor al Directorilor de Şcoli Bisericeşti a fost urmat de Congresul Tuturos Tuturor Ruşilor al Clerului şi Laicilor. Aceste adunări au analizat subiectele propuse, au clarificat diferenţele şi, în special în Congresul Clerului şi Laicilor, au servit de comisii pregătitoare care au discutat despre reformarea Bisericii pe principiul sobornostului.

Un Sfânt Sinod reconstituit a înfiinţat un Comitet Presinodal în [[29 aprilie]] 1917. Comitetul a formulat reguli pentru alegerea delegaţilor la Sinodul Tuturor Ruşilor şi a înfiinţat secţii de lucru care să pregătească materailul materialul pentru deciziile Sinodului. Aceste secţiuni au pregătit instrucţiuni pentru membrii şi au pregătit materiale referitoare la administraţia centrală a bisericii, despre administraţiile eparhiale, despre dreptul bisericesc, parohii, subiecte referitoare la [[dogmă|dogme]] şi practicile liturgice, finanţele bisericii, relaţiile stat-biserică, monahism şi instituţiile şcolare bisericeşti.

În timpul acestor luni şi cu ajutorul materialului pregătit de Comisia Presinodală precedentă din 1906-1907 şi 1912-1916, au fost completate o agendă, regulamente şi materiale pentru sinod. Chiar şi cu nesiguranaţa nesiguranţa timpurilor din vremea guvernului provizoriu, '''Sinodul Local al Tuturor ruşilor''' a fost convocat pe [[15 august]] 1917, dată care a fost stabilită de Sfântul Sinod în [[5 iulie]] 1917.

Cu 564 de delegaţi prezenţi, Sinodul a fost deschis cu o Sfântă Liturghie la Catedrala Buneivestiri din Kremlin (Uspenskii Sobor). Dintre delegaţi, 299 erau delegaţi laici iar 265 clerici ([[episcop]]i, [[preot|preoţi]], [[diacon]]i, şi [[paracliser]]i). De asemenea, Sinodul a fost convocat fără prezenţa procuratorului şef, a cărui poziţie fusese desfinţată desfiinţată în [[5 august]] de către Guvernul Provizoriu. Mitropolitul [[Mitropolit]]ul de Moscova, [[Tihon deMoscova(Belavin) de Moscova|Tihon (Belavin)]], a fost ales preşedinte al Sinodului cu o largă majoritate. Întâlnirile plenare ale tuturor membrilor se ţineau cu preşedintele Sinodului care ţinea agenda zilnică a Sinodului şi care lua în considerare petiţiile ca şi chestiunile personale. Toate propunerile către Sinod trebuiau făcute în scris. Cvorumul a fost stabilit la minim o treime din participanţii la Sinod. Comitetele/secţiunile au fost înfiinţate astfel încât să ia în considerare şi să întocmească proiecte de decrete legislative care urmau apoi să fie revizuite şi votate în Sinod. Numirile în diversele secţii şi comitete a fost făcută pe baza opţiunilor fiecărui membru. Fiecare secţiune era prezidată de un episcop şi păstra minutele şedinţelor.

Sesiunile de lucru ale Sinodului au continuat pe toată perioada Sinodului, cu excepţia vacanţelor de Crăciun şi de [[Sfintele Paşti]], până când Sinodul a fost închis în septembrie 1918. Fiecare secţiune se întâlnea separat şi elabora un proiect care apoi era prezentat plenului pentru a fi dicutat discutat de toţi membrii Sinodului. La început, Sinodul a fost ocupat cu subiectele reformei şi reconstrucţiei guvernrii guvernării Bisericii. Apoi au urmat celelalte subiecte.

Lucrările referitoare la guvernarea Bisericii Ruse au fost vârful lucrărilor extinse premergătoare Sinodului. Sesiunile au inclus convocarea şi organizarea viitoarelor sinoade, organizarea eparhială din interiorul Bisericii, inclusiv mărimea şi gruparea eparhiilor în districte "mitropolitane" dar şi subiecte specifice eparhiilor, reînfiinţarea Patriarhiei şi instituţionalizarea conceptului de sinod sau ‘''sobornost''.

Comisia însărcinată cu Administraţia Centrală a Bisericii a fost responsabilă cu subiectul reînfiinţării patriarhiei şi astfel acesta a devenit prioritatea acestei comisii. Deoarece subiectul patriarhiei fusese discutat pe larg înainte de Sinod, comisia a propus restauraea restaurarea acesteia şi sşişi-a concentrat atenţia pe aspectele canonice şi doctrinale aferente. Ideea reînfiinţării patriarhiei nu a fost unanimă. Comisia a subliniat faptul că conceptul principiilor duale de sobornost şi patriarhie derivau din învăţăturile de bază ale Creştinismului Ortodox. A fost convocată o sesiune plenară a Sinodului care să decidă asupra subiectului reînfiinţării în [[11 octombrie]]. De la o listă iniţială de 51 de vorbitori despre acest subiect, lista acestora a crescut la 95înante 95 înainte de Sinod, de aceea în [[25 octombrie]] 1917 s-a votat să nu mai fie admişi alţi vorbitori iar fiecare dintre aceştia să se rezume la cincisprezece minute. De asemenea, în 25 octombrie a avut loc şi revoluţia bolşevică. Apoi, în [[28 octombrie]] Sinodul a admis un decret care prevedea că ''administraţia Bisericii Ortodoxe Ruse va fi condusă de un patriarh, care va fi considerat "primul dintre episcopi egali cu el" şi care este subordonat şi dă socoteală în faţa unui [[sobor]] naţional, acesta din urmă având puterea supremă legislativă, administrativă, juridică şi de inspecţie în Biserică.'' Astfel, Sinodul nu doar a reinstaurat [[patriarhia ]] ci a şi definit autoritatea şi limitele sale.

Între [[30 octombrie]] şi [[4 noiembrie]], Sinodul a stabilit procedura de alegere a noului [[patriarh]], hotărând că patriarhul tras la sorţi dintre trei candidaţi care vor avea cele mai multe voturi ale membrilor Sinodului. În [[5 noiembrie]], un [[stareţ ]] (bătrân înţelept) a extras numele noului patriarh, Mitropolitul Tihon (Belavin) de Moscova, care a devenit Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii. În [[21 noiembrie]] 1917 a fost instalat Mitropolitul Tihon ca primul patriarh al Bisericii Ruse de la începutul secolului al XVIII-lea printr-o ceremonie deosebită. Întronarea a avut loc la Catedrala Buneivestiri din Moscova.

Pe măsură ce natura revoluţiei bolşevice devenea din ce în ce mai evidentă, în [[25 ianuarie]] 1918, Sinodul a emis un decret prin care cerea Patriarhului să-şi stabilească un succesor ca măsură de precauţie pentru Biserică: "în caz de boală, deces sau alte evenimente tragice posibile pentru Patriarh, s-a hotărât să i se ceară să-şi aleagă câţiva ''Locum Tenens '' ai tronului patriarhal, care în ordinea vârstei lor să continue autoritatea patriarhului, succedându-l în deplină legalitate."

Sinodul a înfiinţat un nou Sfânt Sinod printr-un decret în [[7 decembrie]] 1917. Noul Sinod ea format din doispreyece doisprezece membrii , cu patriarhul ca preşedinte şi mitropolitul de Kiev ca membru permanent ''ex officio''. Sinodul trebuia să selecteze şase episcopi pentru trei ani. Cinci episcopi aleşi pentru un an trebuiau aleşi din cinci regiuni, câte unul din fiecare regiune, care erau constituite fiecare din treisprezece sau patrusprezece eparhii. Misiunile din America de Nord, [[Biserica Ortodoxă a Japoniei|Japonia]], China şi Urmii erau incluse în regiunea siberiană şi participau la şedinţele sinodului maxim şase luni. Astfel, Sinodul mare se asigura că Sfântul Sinod permanent va avea problematica şi componenţa diversă şi evita formarea unor grupuri ilegitime de interese în cadrul Sinodului aşa cum se întâmplase în vremurile imperiului.

Subiectul alegerii episcopului eparhial a rămas unul dificil. În februarie 1918, stabilind rolul episcopului, Sinodul mare a specificat faptul că episcopul va putea fi ales numia numai după ce scaunul rămânea vacant. Eparhia va alege episcopul cu cel puţin două treimi din numărul de voturi, dintre candidaţii propuşi de episcopii locali sau de Sfântul Sinod şi confirmaţi de către autorităţile bisericeşti centrale. Îngrijorările referitoare la aspectele practice ale acestei metode au fost exprimate prin numeroase oţiuni opţiuni la şedinţele plenare. Mai târziu, în [[18 iulie]] 1918, delegaţii au cerut renunţarea la decret din cauza ''perioadei dificile pe care o trăim''

Alte comisii ale Sinodului au propus reforme pentru [[parohie|parohii]] şi pentru viaţa la nivel parohial. Astfel de subiecte, cum ar fi împărţirea veniturilor parohiei între echipa parohială, revitalizarea vieţii parohiale, statutul parohiei şi rolul femeii în Biserică inclusiv subiectul [[diaconiţă|diaconiţelor]], au fost dicutate discutate în mod viguros. Un decret al Sinodului din [[17 noiembrie]] 1917 a stabilit împărţirea venitului parohiei între membrii echipei parohiale, atribuind preotului 46 %, diaconului 31 % şi paracliserul 23 %. Această formulă nu a fost primită bine de membrii [[cler]]ului care şi-au văzut partea micşorată cu 6 % pe seama creşterii în cazul paracliserului.În 20 aprilie 1918, Sinodul a adoptat ''Statutul parohiei''. Acest statut definea parohia ca o societate a clerului şi laicilor ortodocşi unitară, dintr-o localitate, în jurul unui edificiu ecleziastic, sub administraţia unui episcop şi condusă de un preot numit de episcop. Parohia trebuia să ţină înregistrări ale fiecărui membru parohian şi să ţină statistici vitale. Administraţia parohială era realizată de o echipă formată din cler şi laici şi o adunare care rebuia trebuia să se întâlnească de două ori pe an pentru a lua în discuţie întreţinerea clădirilor, alegerea secretarilor parohiei, suportul financiar al clerului, menţinerea înregistrărilor parohiei şi să supervizeze şcolile eparhiale. Femeile puteau participa în aceste adunări şi servi ca "starosta".

Problemele cauzate de controlul Bisericii asupra legilor căsătoriei şi divorţului din Rusia erau dezbătute de zeci de ani. Nevoia relaxării stricteţii legilor care admiteau doar patru motive de divorţ (adulterul, abandonul, incapacitatea sexuală şi incapacitatea mintală) fusese recunoascută recunoscută atât de guvernul imperial cât şi de Biserică. În timp ce decretul bolşevic din [[20 decembrie]] 1917 a eliminat controlul Bisericii asupra căsătoriei şi divorţului, Biserica a refuzat categoric să recunoască acest lucru, mergând până acolo încât credincioşii erau preocupaţi şi îi considerau pe cei căsătoriţi în Biserică ca fiind adulterini dăcă dacă divorţau într-o instanţă civilă şi se recăsătoreau. În atmosfera controlului civil asupra căsătoriei şi divorţului, Sinodul a continuat dezbaterea adaptării poziţiei ecleziastice despre divorţ în lumea modernă şi a adoptat un decret cu amendamente chiar înainte de închiderea Sinodului, reguli care extindeau terenul pentru divorţurile pe care trebuiau să le judece tribunalele ecleziastice.

Clerul şi-a pierdut privilegiile, drepturile civile şi s-a găsit fără resurse, cu perspectiva de a fi recrutat în armata roşie. În ianuarie 1918, Sinodul a început să afle despre multe cazuri de clerici, inclusiv episcopi, care fuseseră întemniţaţi şi primiseă primiseră moarte [[mucenic]]ească. Printre aceştia se aflau şi mulţi membrii ai Sinodului, printre care Mitropolitul Vladimir de Kiev, care fusese preşedintele Comisiei de disciplină ecleziastică, Arhiepiscopul [[Andronik de Perm]], preşedinte al Comisiei statutului legal şi economic al clerului şi Episcopul Germogen de Tobol'sk.

Sinodul şi-a început lucrările în 15 august 1917 şi a continuat în sesiune cu excepţia vacanţelor de Crăcun [[Crăciun]] şi [[Sfintele Paşti]]. Finanţele au fost disponibile pentru susţinerea Sinodului până prinseptembrie prin septembrie 1918, când secretarul Sinodului, V.P. Shein, făcea cunoscut faptul că adunarea nu se mai putea întâlni în continuare. Înţelegând faptl faptul că nu se vor mai putea face alegeri pentru un Sinod viitor, care conform regulilor trebuia să se ţină peste trei ani, Sinodul a votat reţinerea puterilor sale până când un nou Sinod era împuternicit şi a acordat Patriarhului autoritatea de a reconvoca actualul Sinod după cum dorea. Astfel, Sinodul a încercat să lase un mesaj de asigurare că aspectele neterminate vor fi finalizate într-un sfârşit. Cu această decizie, Sinodul s-a încheiat în [[20 septembrie]] 1918.

Idealurile Sobornost aşa cum au fost ele întruchipate în activitatea şi decretele Sinodului erau născute moarte în Rusia din cauza ascensiunii bolşevicilor, cu excepţia celor preluate de aceştia, distorsionate şi utilizate de mişcarea [[Biserica vie|bisericii vii]] sau renovate sprijinite de bolşevici ca o mişcare contrară Bisericii canonice. Aceste idei au fost menţinute în viaţă de emigraţia rusă, în special în Paris, Franţa şi aplicate la dezvoltarea organizării misiuniloe misiunile ruse din afara ţării. Din cauza experienţelor devastatoare din Biserica Rusă în epoca bolşevică, reabilitarea acestor idealuri în Biserica Rusă este încă un subiect pentru viitor.

[[en:All -Russian Church Councilof 1917-1918]]