Donatio Constantini
Donatio Constantini (limba latină) sau Dania lui Constantin este un act prin care împăratul Constantin cel Mare ar fi acordat papei Silvestru un drept de întâietate (=primatul papal) asupra Bisericii de Răsărit şi dreptul de guvernare temporală (lat. imperium - putere imperială) asupra Occidentului.
Acest document a fost dovedit ca fals în secolul al XV-lea de către savanţii Lorenzo Valla [1] (1407–1457) şi Nikolaus von Kues (1401-1464).
Conţinut
Documentul, cuprinzând cca. 3000 cuvinte, are două părţi: prima (confessio) ar data din perioada celui de-al patrulea consulat al lui Constantin (315), iar a doua (donatio) ar data din perioada consulatului lui Quinius Gallicanus (317).
Confessio vorbeşte despre credinţa pe care papa Silvestru ar fi transmis-o lui Constantin, precum şi de faptul că papa Silvestru l-ar fi vindecat pe împăratul Constantin de lepră, înainte de convertirea lui (episodul este reluat şi în Actus Silvestri din secolul al V-lea).
Donatio este o enumerare a teritoriilor şi privilegiilor pe care împăratul Constantin le-ar fi dat papei (şi urmaşilor lui):
- primatul asupra Bisericilor din Răsărit;
- basilicile Sf. Ioan din Lateran, Sfântul Petru şi "Sfântul Pavel din afara zidurilor";
- bunuri în diferite provincii ale Imperiului;
- palatul din Lateran;
- dreptul pentru papă de a purta însemnele imperiale, iar pentru anturajul acestuia cele senatoriale;
- guvernarea asupra Romei, Italiei şi în a Occidentului în general.
Documentul se încheie cu o declaraţie de retragere a Împăratului în Orient, lăsând astfel Occidentul în puterea (potestas) papei.
Istoria şi uzul textului
Timp de peste 600 ani (între secolele IX-XV), papii s-au servit de documentul falsificat Donatio Constantini (Dania împăratului Constantin cel Mare) spre a-şi justifica pretenţia de a avea un rol conducător în lumea creştină, inclusiv în ceea ce privea puterea temporală (politică).
Donatio Constantini a fost menţionat însă pentru prima dată în secolul al IX-lea, constituind o armă redutabilă în cadrul aprinselor dispute pentru întâietate dintre Biserica din Occident (Roma) şi cea din Răsărit (Constantinopol), iar apoi în Lupta/Cearta pentru învestitură între papi și împărații romano-germani. Controversa a culminat cu Marea Schismă din anul 1054, după care cele două mari Biserici (catolică şi ortodoxă) s-au despărţit și s-au înstrăinat tot mai mult.
Mulţi papi și teologi latini s-au bazat pe „actul” Donatio Constantini de-a lungul timpului, fără ca autenticitatea lui să fie pusă la îndoială, timp de peste 600 ani.
Textul Donatio Constantini, tradus în limba greacă în secolul al XI-lea, a fost folosit însă şi în Răsăritul creştin în articularea relaţiei între împăratul bizantin şi patriarhul Constantinopolului, îndeosebi în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, după prima cădere a Constantinopolului în faţa cruciaţilor (1204). Matei Vlastares includea textul în Nomocanonul publicat în 1335. Potrivit interpretării răsăritene, privilegiile acordate de Constantin cel Mare papei Silvestru fuseseră "translate" odată cu capitala imperială - Constantinopolul era "Noua Romă", iar scaunul constantinopolitan moştenea de drept toate privilegiile acestuia. [2]
Savanții protestanți Nikolaus von Kues şi Lorenzo Valla au observat pentru prima dată că actul Donatio Constantini nu a fost amintit niciodată în lucrările istorice ale episcopului Eusebiu de Cezareea, contemporanul şi biograful împăratului Constantin cel Mare. Cercetările ulterioare au confirmat faptul că Donatio Constantini este un fals istoric, întocmit probabil în jurul anului 760 spre a susţine primatul papal.
Biserica Romano-Catolică a recunoscut oficial caracterul apocrif al textului (precum şi al Decretaliilor pseudo-isidoriene) în secolul al XIX-lea.
