Biserica „Sfântul Nicolae” - Negustori

Situată în apropiere de Piaţa Rosetti, pe strada Teodor Ştefănescu nr. 5, Biserica Negustori din Bucureşti, cu hramul Sfântul Nicolae, face parte din categoria lăcaşurilor de rugăciune ridicate de negustori, în secolul al XVII-lea. În forma ei exterioară de azi, datează din veacul al XVIII-lea, când a fost pictată de unul dintre cei mai de seamă zugravi din acea vreme, Pârvu Mutu. Un secol mai târziu, fresca acestuia a fost acoperită cu o pictură nouă, care a aparţinut unui alt mare artist român, Gheorghe Tattarescu. Dar în 2016, prin ample lucrări de restaurare, a fost scoasă la lumină opera originală a lui Pârvu Mutu, care este cea mai mare suprafaţă de pictură realizată de acesta într-o biserică. Aşezământul de închinăciune este legat şi de numele celui mai mare teolog român din secolul XX, Dumitru Stăniloae, care a slujit aici în ultimii 10 ani din viaţă (1981-1991).

Istoric

La începutul existenţei sale, în secolul al XVII-lea, Biserica Negustori era din lemn, avea clopotniţă şi era acoperită cu şindrilă. A fost menţionată pentru prima dată în 1665, iar alte însemnări documentare, din 1671, arată că aceasta era „Biserica Negustorilor”. Sfântul lăcaş a rezistat doar până în februarie 1718, când a fost distrus în incendiul care a pustiit centrul Bucureştiului. După trei ani, a început zidirea unei noi biserici, în acelaşi loc unde s-a aflat cea din lemn. Lucrările au fost finalizate după cinci ani, în 1726, an în care a fost pictată de celebrul zugrav român, Pârvu Mutu. Din vechea inscripţie aflată deasupra intrării principale aflăm când a fost ridicat noul lăcaş, dar nu avem informaţii despre ctitorii săi: „Sfânta şi dumnezeiască biserica aceasta, se prăznuieşte hramul Sfântului ierarh Nicolae făcătorul de minuni, fost-au mai înainte vreme făcută din lemn, şi întâmplându-se de a ars târgul, şi venind focul şi pe aici, a ars şi biserica, leat 7226 (1718), şi în urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu şi din mila a mulţi creştini, s-a făcut de piatră, după cum se vede, ca să fie a celor care au miluit spre sufletească mântuire şi de veşnica pomenire, în zilele Măriei Sale Nicolae Voievod, leat 7234 (1726)”.

Istoricii sunt cei care oferă precizări cu privire la ctitori, care erau negustorii (precupeţii) aşezaţi în număr mare în apropierea bisericii. De la aceştia şi-a luat numele şi mahalaua Negustori, situată în Plasa Târgului de Afară, care avea 34 de case la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Dintre categoriile de negustori care existau atunci în Bucureşti, se disting cei ruşi, despre care se ştie că în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu aveau o biserică a lor, numită Biserica Ruşilor. Istoricul Constantin G. Giurescu presupune că aceasta este de fapt Biserica Negustori. De asemenea, mulţi dintre negustorii („cupeţii”) stabiliţi în jurul acestui aşezământ de închinăciune au fost înmormântaţi în incinta acestuia, după cum afirmă istoricul Nicolae Iorga: „Întreg pavagiul e plin de mormintele negustorilor din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dar şi ale câtorva boieri şi militari”.

Secolul al XIX-lea a adus Bisericii Negustori unele modificări majore, mai ales în urma distrugerilor provocate de marile cutremure din 1802 şi 1838. Începând din 1839, ctitor este marele agă Manuil Serghiadi, care a reparat biserica şi a restaurat-o parţial (turla, ferestrele mari şi pictura). Alte refaceri au avut loc după aproape 30 de ani, când şindrila a fost înlocuită cu tablă şi s-a adăugat a doua turlă. În 1881, lăcaşul de rugăciune a fost înfrumuseţat din fondurile donate de primarul Capitalei, Emanoil Pake Protopopescu, fiul protopopului Iancu, care a fost slujitor aici. Astfel, o mare parte din fresca lui Pârvu Mutu a fost acoperită cu o pictură nouă, în ulei, de Gheorghe Tattarescu. De asemenea, pridvorul a fost închis cu geamuri fixate în rame de fier, ceea ce a dus la conservarea picturii din tindă, realizată de Pârvu Mutu.

Biserica în prezent

Pe parcursul secolului al XX-lea, sfântul lăcaş a avut, de asemenea, nevoie de reparaţii, primele fiind făcute sub păstorirea Preafericitul Părinte Patriarh Miron Cristea. Lucrările efectuate între anii 1924 şi 1930 au readus Biserica Negustori la vechea sa înfăţişare, iar pictura lui Gheorghe Tattarescu a fost restaurată de Paul Molda. În 1942, au mai fost făcute unele reparaţii sumare de astupare a crăpăturilor apărute după cutremurul din 1940. Seismele care au urmat - din 1977, 1986, şi 1990 - au dus şi ele la slăbirea sfântului lăcaş, însă intervenţii semnificative au fost făcute mai târziu, în 2002, din fonduri donate de Constantin Henri Rătescu şi soţia sa, enoriaşi la această parohie. Atunci a fost consolidată structura, prin subzidiri, centuri şi stâlpi din beton armat, au fost retencuite faţadele şi zugrăvite în alb, şi au fost vopsite turlele.

De dimensiuni medii, biserica are plan triconc, cu pridvor închis, pronaos uşor lărgit, o turlă Pantocrator peste naos şi un turn clopotniţă peste pronaos. În exterior, are un brâu aplicat pe zid, caracteristic bisericilor din secolul al XVIII-lea. Catapeteasma este de mare valoare artistică, pictura fiind realizată în perioada 1830-1838, probabil de un pictor din Sfântul Munte Athos, al cărui nume nu este cunoscut.

În 2016, la Biserica Negustori au fost făcute ample lucrări de restaurare a picturii, în timpul cărora pictorul Romeo Andronic a observat că sub pictura lui Tattarescu se află fresca originală a lui Pârvu Mutu. În aceste condiţii, Ministerul Culturii şi Cultelor a aprobat scoaterea la lumină a picturii de mare valoare, realizate de Pârvu Mutu, în urmă cu aproape trei sute de ani. Descoperirea este una de excepţie, având în vedere faptul că, în prezent, aceasta este biserica cu cea mai mare suprafaţă de pictură care aparţine renumitului zugrav. Biserica Negustori este inclusă în categoria monumentelor istorice, având codul de clasificare B-II-m-A-19759.

Pârvu Mutu, celebrul zugrav român

Unul dintre cei mai de seamă pictori bisericeşti, de la sfârşitul secolului al XVII-lea si începutul secolului al XVIII-lea, Pârvu Mutu a realizat numeroase ansambluri de pictură murală şi un mare număr de icoane, care sunt dovezi de o incontestabilă valoare artistică. Era numit „Mutu”, fie din cauza neputinţei de a vorbi clar, fie datorită asprelor canoane pe care obişnuia să le împlinească atunci când picta, şi anume să nu vorbească până ce nu termina de lucru.

Născut în 1657, în familia unui preot din Câmpulung - Muscel, a rămas orfan de mamă la doar şase ani, fiind singurul copil care a supravieţuit, din cei şase pe care i-a avut familia lui. Primii paşi în zugrăvirea bisericească i-a învăţat încă din copilărie, pe când se afla în Mănăstirea Negru Vodă cu tatăl său, care se retrăsese aici după ce-i murise soţia. Apoi, Pârvu Mutu a fost trimis la o mănăstire din Bucovina, pentru a dobândi cunoştinţe noi. Acolo a venit în contact cu iconarii ruşi şi greci, solicitaţi pe atunci de ctitorii locali, fiind preocupat în mod deosebit a fost arta portretului, înţeleasă ca o posibilitate de exprimare a prezentului istoric.

În 1677, Pârvu Mutu s-a întors în Ţara Românească şi a zugrăvit Mănăstirea Negru Vodă din oraşul natal, precum şi Mănăstirea Aninoasa-Muscel. Dovada talentului său exprimat în frescele din aceste două biserici l-a determinat pe domnitorul Şerban Cantacuzino să îi încredinţeze spre împodobire ctitoria sa din Bucureşti, Mănăstirea Cotroceni. Astfel, el a devenit pictorul preferat de familiile domneşti Cantacuzino şi Brâncoveanu pentru ctitoriile lor. De asemenea, a fost considerat un un creator de şcoală în epoca lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. O mare parte din opera sa a fost realizată până în 1700, iar printre lăcaşurile de cult zugrăvite de el atunci se numără: mănăstirile Sinaia, Robaia, Mărgineni, Poiana, Lespezi, Râmnicul Sărat, bisericile din localităţile Filipeştii de Târg, Călineşti, Murgeni, precum şi mănăstirile Cotroceni, Colţea şi Sfântul Gheoghe-Nou din Bucureşti. Capodopera sa este tabloul votiv pictat în Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Filipeştii de Pădure (1692), în care a definit fizionomiile celor 55 de membri ai familiei Cantacuzinilor. După 1718, când soţia lui, jupâneasa Tudora, a murit, Pârvu Mutu şi-a îndreptat paşii spre viaţa monahală, la Schitul Robaia, unde a şi murit în 1735, la vârsta de 78 de ani.

Bibliografie

• „Istoria Bucurescilor”, G. I. Ionescu-Gion, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, Bucureşti, 1899
• „Conducător istoric la bisericile din Bucureşti şi împrejurimile imediate”, Nicolae Iorga, Editura Municipiului Bucureşti, 1935, p.13
• „Istoricul a 40 de biserici din România” vol. III, preot Marin Dumitrescu, Editura Stabiliment de Arte Grafice „Universala“, Bucureşti, 1907, pp. 92-93
• „Enciclopedia ortodoxiei româneşti”, Mircea Păcurariu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010
• „Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti”, Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Editura Meronia, Bucureşti, 2009, pp. 110-111
• „Enciclopedia Lăcaşurilor de Cult din Bucureşti”, Lucia Stoica şi Neculai Ionescu Ghinea, vol.1, Editura Universalia, 2005

Surse

• Biserica „Sf. Nicolae” - Negustori
• Dragoş Mihail Olteanu, „Pîrvu Mutu, portretistul desăvârşit”, 5 decembrie 2009, „Ziarullumina.ro”
• Pârvu Mutu
• Pirvu Mutu - Zugravul