Succesiune apostolică

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Succesiunea apostolică (lat. successio = urmare, continuare) este modul în care Biserica păstrează structura unică şi permanentă a apostolatului «Celor Doisprezece», în continuitatea ei istorică.

Cuprins

Biserica este zidită pe «temelia apostolilor» (Efeseni 2, 20), în sensul că «Cei Doisprezece» formează un grup unic, cu o misiune unică în întemeierea Bisericii. Hristos însuşi instituie colegiul celor doisprezece apostoli, ca însuşi modelul Bisericii, ca o structură care garantează continuitatea ei istorică şi identitatea ei de «trup» al lui Hristos. Aceasta se vede şi din faptul că Duhul Sfânt este trimis de Fiul, proslăvit anume pentru a confirma această structură apostolică, drept bază a Bisericii. Întemeierea Bisericii istorice la Cincizecime este un eveniment al Duhului Sfânt, dar prezenţa apostolilor la Cincizecime face parte din eveniment. Aceasta se vede în icoana ortodoxă a Cincizecimii, care redă în imagine «tronul» neocupat al lui Hristos, Duhul Sfânt în chip de porumbel şi cercul sfinţilor apostoli deschis spre lume, care iese întru întâmpinarea «martorilor» lui Hristos. Prin urmare, în faptul Cincizecimii, instituţia şi evenimentul, alegerea şi trimiterea, formează un întreg inseparabil. Dacă Biserica istorică nu se poate concepe fără prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, ea nu se poate imagina fără «colegiul» apostolilor lui Hristos. Căci Hristos este înconjurat de apostoli nu numai în viaţa Sa pământească, ci şi în împărăţia Sa (Luca 22, 30). La sfârșitul veacului, Hristos apare din nou înconjurat de apostolii Săi (Apocalipsa 21, 14 ; cf. 20, 4), ceea ce înseamnă că «succesiunea» apostolică are nu numai un sens istoric, ci şi un sens eshatologic (Lc. 10, 20).

Referinţa la apostoli este esenţială şi obligatorie pentru cei ce organizează primele comunităţi creştine. Pavel, Luca, Iacov, Ioan, toţi îşi definesc slujirea şi autoritatea lor în raport cu «Cei Doisprezece», în termeni de continuitate directă cu persoana şi învăţătura acestora (Gal. 2, 9). Această continuitate are un conţinut şi o calitate de reprezentare : «Căci v-am predat (gr. paredoxa) ceea ce am primit» (I Cor. 15, 3). «Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim» (I Cor. 15, 11). Tertulian cere ca fiecare Biserică să demonstreze apostolicitatea originii ei, prin succesiunea neîntreruptă a episcopilor, cu unul din apostoli sau din bărbaţii apostolici (De praescriptione haereticorum XXXII, 1, trad. cit., p. 130). Pentru sfântul Ciprian, unitatea Bisericii se menţine prin mărturisirea credinţei apostolului Petru. Orice Biserică sau episcop care face această mărturisire se află în succesiunea lui Petru (Despre unitatea Bisericii, 4—5, trad. cit., p. 28—30).

Aspectele principale ale succesiunii apostolice pot fi prezentate astfel : apostolatul este o instituţie unică în Biserică, nu numai cea dintâi în ordinea slujirilor (I Cor. 12, 28). De aceea nu se poate vorbi de transmiterea apostolatului «Celor Doisprezece» în termeni de prelungire istorică. Episcopatul este indispensabil pentru a identifica succesiunea cu perioada apostolică, dar nu este un substitut sau un echivalent al apostolatului, după moartea ultimului apostol.

Bisericile au căutat să identifice «originea» lor apostolică prin listele de episcopi hirotoniţi în linie directă de un apostol sau de un urmaş al acestora. Dar această succesiune istorică nu este limitată la episcopat sau la preoţia hirotonită : o serie de părinţi ai Bisericii insistă asupra continuităţii şi în învăţătura sau didascalia apostolică. De aceea, Biserica, prin toate aspectele majore ale vieţii ei, este în succesiune apostolică. Toţi răspund de apostolicitatea credinţei, nu numai ierarhia.

Colegiul apostolic, care înconjoară pe Hristos, este o imagine a Bisericii. Această imagine se reproduce în fiecare comunitate locală unde se distinge episcopul înconjurat de colegiul preoţilor (Iacov şi preoţii, Fapte 21, 18). Această icoană a Bisericii, Hristos înconjurat de apostolii Săi, este restituită sub forma : episcopul şi prezbiterii săi. De altfel, potrivit analogiei folosite de sfântul Ignatie, episcopul este «imaginea» Tatălui, nu a apostolilor, care sunt reprezentaţi de prezbiteri, diaconii fiind chipul lui Hristos. Aceasta înseamnă că aşa cum Hristos şi apostolii formează o unitate, tot aşa episcopul, preotul şi diaconul formează un ansamblu.

În succesiunea episcopală, sau mai bine zis sacerdotală sau ierarhică, Biserica revendică continuitatea ei cu colegiul apostolic în întregimea lui, nu cu apostolii luaţi individual. Continuitatea nu înseamnă numai succesiunea de la individ la individ, a episcopilor, ci continuitatea între comunităţile şi Bisericile care se constituie în jurul episcopului. În actul hirotoniei, Biserica însăşi identifică pe păstorul ei. Relaţia dintre Hristos — apostoli — episcopi nu se face deci pe deasupra Bisericii. Apostolii nu sunt surse individuale ale harului preoţiei, deoarece ei formează un întreg. Apostolii pot fi luaţi separat, dar individualizarea lor duce la un model ecleziologic necunoscut în Biserica primară. De pildă, ecleziologia catolică pornind de la colegiul apostolic care înconjoară pe Petru, vorbeşte de colegialitate episcopală care are în frunte pe succesorul lui Petru.

Datorită faptului că episcopul este structura de bază a Bisericii locale, colegialitatea episcopilor este o mărturie a comuniunii Bisericilor. întrucât succesiunea apostolică este lanţul hirotoniilor valabile, intercomuniunea e bazată pe apostolicitatea hirotoniilor.

În scrisoarea I-a către Corinteni (scrisă către anul 96), Clement Romanul (90—100) dă o mărturie foarte importantă despre faptul că apostolii, care au primit autoritatea lor de la Hristos, iar Acesta, de la Dumnezeu, au instituit episcopi şi diaconi pentru comunităţile care luau fiinţă (citează pe Isaia 60, 17). Nu numai aceasta, dar ei au rânduit să se păstreze o succesiune neîntreruptă în slujirea episcopală, comunitatea alegând pe succesorii celor ce au fost aşezaţi, la început, de apostoli.

Citate

«De altfel, dacă unele (erezii) încearcă să se ataşeze la epocă apostolică, pentru a insinua că sunt transmise de apostoli, sub pretext că ele existau în vremea apostolilor, noi suntem în drept să le răspundem : «Dovediţi originea Bisericilor voastre, prezentaţi ordinea episcopilor voştri care se succed de la origine, în aşa fel ca cel dintâi episcop să li avut ca garant şi predecesor unul din apostoli sau unul din bărbaţii apostolici care au rămas până la capăt în comuniune cu apostolii». Căci în telul acesta Bisericile apostolice îşi dovedesc situaţia lor. De exemplu, Biserica din Smirna revendică faptul că Policarp al Smirnei a fost instalat de Ioan, iar Biserica din Roma probează că Clement a fost hirotonit de Petru. În acelaşi fel, celelalte Biserici prezintă numele celor care, aşezaţi de către apostoli în episcopat, au butaşul seminţei apostolice» (Tertulian, De Praescriptione haeretteorum, XXXII, 1—3, trad. cit., p. 130—131).

Bibliografie

  • Liviu Stan, Succesiunea apostolică, în «Studii Teologice», VII (1955), nr. 5—6;
  • Mitropolit Serghie, Importanţa succesiunii apostolice la ortodocşi, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXIX (1963), nr. 9—10, p. 574—591 ;
  • J. Zizioulas, La continuite avec les origines apostoliques dans la conscience theologique des Eglises orthodoxes, în «Istina», nr. 19 (1974), p. 65—94;
  • M. Garijo-Guembe, Notas sobre la succesion apostolica en la teologia ortodoxa, în «Dialogo Ecumenico» (Salamanca), t. XI (1976), nr. 40—41, p. 131—154.

Surse

  • Ion Bria, Dicționar de Teologie ortodoxă, EIBM, București, 1981
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi