Petru (Polianski) al Krutițelor

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Sfântul Sfinţit Mucenic, Petru al Krutițelor (Священномученик Петр Крутицкий), născut Piotr Fiodorovici Polianski, Пётр Фёдорович Полянский; 28 iunie 1862 – 27 septembrie 1937) a fost un episcop mucenic ortodox rus. A fost locum tenens al Patriarhiei Moscovei de pe 12 aprilie până pe 9 decembrie 1925; din punct de vedere procedural, a rămas locţiitor al tronului patriarhal moscovit şi după ce a fost închis, până la moartea sa în anul 1937.

Cuprins

Tinereţea

Petru s-a născut în satul Storojevoie din districtul Korotoiaksk, regiunea Voronej, în familia preotului paroh. În 1885, şi-a încheiat studiile la Seminarul Teologic din Voronej, iar în 1892 a absolvit Academia Teologică din Moscova. A fost angajat la Academie ca „Inspector” (prodecan responsabil cu studenţii), iar în 1897 şi-a susţinut teza de Master. După absolvire, Polianski nu a cerut să fie hirotonit, ci a continuat să slujească, ca laic, în diferite posturi din administraţia bisericească.

Între anii 1906 şi 1918, Polianski a lucrat pentru Comitetul pentru educaţie al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1915 a primit funcţia de secretar al acesteia, cu rangul de Consilier civil deplin (deistvitelnîi statskii sovietnik, clasa a IV-a în nomenclatorul funcţiilor publice din Rusia; rang echivalent cu cel de general-maior în armata imperială rusă), devenind inspector pentru toate instituţiile de educaţie teologică din Imperiul rus. În virtutea funcţiei sale, a călătorit intens, iar în această perioadă a intrat în relaţii apropiate cu viitorii patriarhi ai Moscovei, Tihon Beliavin şi Serghie (Stragorodski).

După Revoluția Bolșevică

Când Comitetul pentru educaţie a fost desfiinţat, în 1918, imediat după Revoluţia bolşevică, Polianski a fost parte a personalului implicat în Sinodul bisericesc al tuturor Rusiilor din 1917-1918 de la Moscova, care a dus la reinstaurarea instituţiei patriarhale. În 1920, când valul de politici antireligioase ale guvernului sovietic s-a intensificat, Patriarhul Tihon l-a rugat să accepte o nouă slujire în Biserică: să primească tunderea în monahism şi hirotonia întru episcop, pentru a-l ajuta pe patriarh în administrarea Bisericii. Se povesteşte că, atunci când patriarhul i-a cerut aceasta, el ar fi spus: „Dacă refuz, înseamnă să trădez Biserica; dar ştiu că dacă primesc această propunere, îmi semnez astfel condamnarea la moarte”ref>http://kuz1.pstbi.ccas.ru/bin/code.exe/frames/mcanonf.html?/ans/</ref>

Petru a fost tuns în monahism de Mitropolitul Serghie şi a fost rapid hirotonit diacon, preot şi în sfârşit episcop de Podolsk de către Patriarhul Tihon, pe 8 octombrie 1920. A fost arestat aproape imediat şi a petrecut trei ani (1920-1923) în exil la Veliki Ustiug. La întoarcerea sa din exil, episcopul Petru a devenit unul din membrii importanţi ai administraţiei bisericeşti şi un colaborator apropiat al Patriarhului Tihon. În 1923 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop, iar în 1924 a devenit Mitropolit al Krutiţelor, un scaun titular din vecinătatea Moscovei.

Pe 25 decembrie 1924, Patriarhul Tihon a făcut un „Testament” în care desemna trei posibili succesori ai săi în scaunul patriarhal. Această soluţie nu era prevăzută nici de canoanele bisericeşti, nici de Statutele Bisericii Ortodoxe Ruse, însă Patriarhul a considerat-o necesară, în condiţiile în care o alegere patriarhală de către un sinod bisericesc independent era imposibilă. Tihon a numit trei posibili succesori: Mitropolitul Chiril (Smirnov) de Kazan, Mitropolitul Agatanghel (Preobrajenski) de Iaroslavl şi Mitropolitul Petru (Polianski) al Krutiţelor. Patriarhul a murit la câteva luni după aceea, iar pe 12 aprilie, în ziua înmormântării patriarhului Tihon, Petru a fost proclamat locum tenens – locţiitor al scaunului patriarhal, întrucât era singurul dintre cei trei care nu se afla atunci în închisoare sau în exil.

Locum tenens

De cum a preluat sarcina de locum tenens, guvernul sovietic şi serviciile secrete au exercitat o presiune crescândă asupra Mitropolitului Petru, în încercarea de a-l convinge să ajungă la o soluţie de reconciliere cu schisma renovaţionistă pro-sovietică cunoscută sub numele de „Biserica Vie” şi de a-şi afirma fidelitatea necondiţionată faţă de statul sovietic. Mitropolitul a fost de acord cu faptul că cetăţenii sovietici ortodocşi trebuiau să fie loiali regimului politic instalat, însă considera că reconcilierea cu Biserica Vie nu era cu putinţă decât prin pocăinţa şi întoarcerea acestora în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe 28 iulie 1925, Petru a trimis turmei sale o „Scrisoare” în care reafirma poziţia Bisericii cu privire la schisma renovaţionistă. În replică, renovaţioniştii l-au acuzat pe Petru de conspiraţie cu emigraţia rusă din Occident, fapt care a contribuit la o nouă arestare a acestuia.

Prevăzând faptul că avea să fie închis curând, Petru, urmând exemplul lui Tihon, a desemnat trei candidaţi capabili să preia însărcinările aferente locotenenţei patriarhale în cazul arestării lui Petru. Mitropolitul Petru a fost într-adevăr arestat pe 10 decembrie 1925, iar îndatoririle sale au fost preluate de Mitropolitul Serghie (Stragorodski), care a devenit ajutor de locum tenens patriarhal, Petru rămânând nominal la cârma Bisericii Ruse. Petru avea să îşi petreacă însă restul vieţii în exil şi în închisori, mereu mai slăbit de condiţiile dure de detenţie şi hărţuit de autorităţile sovietice.

Închisoarea şi moartea

În noiembrie 1926, Mitropolitul Petru a fost condamnat la trei ani de exil în regiunea Ural, perioadă prelungită cu încă doi ani în mai 1928. Exilul nu a însemnat însă sfârşitul implicării sale în viaţa bisericească. În decembrie 1929, îi trimitea Mitropolitului Serghie o scrisoare prin care îl mustra că şi-ar fi depăşit atribuţiile de reprezentant (ajutor) al său şi îi amintea că el, Petru, era de fapt capul Bisericii.

În 1930, Petru a fost din nou arestat. Când a refuzat să se retragă din funcţie şi să devină agent al poliţiei secrete, a fost condamnat la cinci ani muncă silnică. Din pricina condiţiilor grele de viaţă din închisoare, mitropolitul s-a îmbolnăvit, fiind parţial paralizat. Anii 1931-1937 i-a petrecut, în regim de închisoare cu izolare, la închisoarea Verhneuralsk. În iulie 1936, sentinţa i-a fost prelungită cu încă trei ani. Mitropolitul Serghie a primit un raport fals prin care i se anunţa moartea mitropolitului Petru în acelaşi an, iar drept urmare acesta a preluat integral conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse.

Pe 2 octombrie 1937, troica NKVD din regiunea (oblast) Celiabinsk l-a condamnat pe Mitropolitul Petru la moarte. A fost executat prin împuşcare la orele 4 PM pe 27 septembrie 1937 şi a fost înmormântat în oraşul Magnitogorsk din regiunea Celiabinsk.

Mitropolitul Petru al Krutiţelor a fost canonizat ca sfinţit mucenic şi mărturisitor de Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse pe 23 februarie 1997. Prăznuirea sa se face pe 27 septembrie, în ziua morţii sale, precum şi pe 5 octombrie, de Soborul Sfinţilor Ierarhi ai Moscovei, sărbătoare instituită în 2005.

Note

Casetă de succesiune:
Petru (Polianski) al Krutițelor
Precedat de:
-
Episcop de Podolsk
1920—1924
Urmat de:
Serafim (Silicev)
Precedat de:
Nicandru (Fenomenov)
Mitropolit al Krutițelor
1924—1937
Urmat de:
Nicolae (Iaruşievici)
Precedat de:
Ştefan (Iavorski) al Riazanului
Locţiitor al Patriarhului
1925—1937
Urmat de:
Serghie (Stragorodski) al Moscovei



Sursa

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi