Unirea de la Brest-Litovsk

Unirea de la Brest a fost decizia luată în 1595-1596 de un număr de episcopi ortodocși din regiunea ceea ce astăzi este Ucraina, Polonia și Belarus (Rus), de a părăsi Biserica Ortodoxă și de a se supune Papei de la Roma. Astfel a fost formată Unirea, de unde provine termenul de Uniat. Un fenomenon asemănător s-a întâmplat mai târziu în Transilvania.

La acea vreme, Biserica în această regiune includea majoritatea ucrainenilor și bielorușilor, care se aflau sub dominația Comunității Polono-Lituaniene. Câțiva ierarhi ai Bisericii kievene s-au adunat într-un sinod în orașul Brest pentru a redacta cele 33 de articole ale unirii, care au fost apoi acceptate de papa Bisericii Catolice Romane.

Uniunea a fost puternic susținută de regele Poloniei și Marele Duce al Lituaniei, Sigismund III Vasa, dar a fost contestată de unii episcopi și nobili importanți din Rus', și, poate cel mai important, de mișcarea cazacilor în dezvoltare pentru autonomia ucraineană. Rezultatul a fost "Rus' luptând împotriva Rus'" și despărțirea multor ortodocși tradiționali de Biserica lor de origine.

„Unirea de la Brest a rămas așa cum a început, o „înstrăinare locală” în mare parte generată și păstrată din motive și forțe de caracter non-teologic. Uniația de la Brest nu a apărut dintr-o mișcare religioasă populară și religioasă. A fost creația a câtorva episcopi ortodocși care erau atunci responsabili de diocezele ortodoxe în statul polono-lituanian.”

(Pr. George Florovsky)

Context

O mare parte a sud-vestului Imperiului Rus a fost absorbită de Lituania și Polonia după distrugerea puterii kievene de către tătari. Această parte sud-vestică a Rusiei a fost cunoscută sub numele de Mica Rusie (care în latină a devenit Ruthenia); acesta este teritoriul care corespunde Ucrainei de astăzi. În 1386, regatele Poloniei și Lituaniei au fost unite sub un singur conducător. Monarhul acestui regat unit a fost catolic roman, iar o minoritate semnificativă a populației era ortodoxă. Acești ortodocși se aflau într-o situație dificilă deoarece Patriarhul Constantinopolului, sub a cărui jurisdicție se aflau, nu putea exercita control în Polonia, deoarece fosta capitală bizantină, Constantinopolul, căzuse sub stăpânirea turcilor musulmani. Episcopii erau numiți nu de Biserică, ci de regele catolic roman al Poloniei.

Autoritățile din Polonia au încercat întotdeauna să facă ca ortodocșii să se supună papei pentru a reuni creștinismul. Odată cu sosirea iezuiților în 1564, presiunea asupra ortodocșilor a crescut. Starea Bisericii în această zonă era precară; clerul era neinstruit, iar episcopii nu aveau resursele necesare pentru a administra corect Biserica. Mulți preoți erau hirotoniți fără pregătire de bază, iar noi obiceiuri liturgice se dezvoltau, care nu erau nici de natură latină, nici greacă. Constantinopolul se afla sub stăpânire musulmană, iar Moscova fusese recent ridicată la statutul de patriarhie. Episcopii din Rus se aflau într-o situație dificilă, între o populație care se convertea la catolicismul roman în vest și o forță muscovită în creștere în est.

În 1620, Patriarhul Teofan al III-lea al Ierusalimului a venit la Kiev și a hirotonit o ierarhie ortodoxă, inclusiv pe Iov (Boretsky) de Kiev în calitate de Mitropolit al Kievului, pentru Biserica ortodoxă, iar astfel a apărut situația în care episcopii ortodocși și cei catolici de rit bizantin au coexistat în același teritoriu în Ucraina de atunci.

Perpsectiva lui Georges Florovsky

Introducere

Uniația a început ca o schismă și a rămas așa. După apta frază a unui istoric bisericesc modern mitropolitul Macarie (Bulgakov), „unirea din Lituania sau din teritoriile Rusiei de vest, a început cu o anatemă.”

Uniația a fost fundamental o mișcare clericală, o lucrare a câtorva episcopi separați și izolați de comunitatea Bisericii, fără un consensus plebis sau după cum se explica în acele vremuri, „secretă și ascunsă, fără cunoștință [porazumenie] oamenilor creștini”. Ea nu putea decât să împrăștie Biserica Ortodoxă, să afecteze comuniunea de credință, și să înstrăineze ierarhia de oameni.

Același model a fost urmat la o dată mai târzie în alte localități, în Transilvania și în regiunea carpato-rusă a Ungariei.

Pretutindeni rezultatul a fost o situație ciudată și aberantă: la capul ortodocșilor stătea o ierarhie uniată. Ierarhii au văzut supunerea lor în fața autorității romane ca o „reuniune a Bisericii,” dar în realitate Bisericile erau mult mai înstrăinate decât oricând.

Răspunsul credincioșilor

În timp ce, urmându-și propria logică, noua ierarhie uniată considera rezistența poporului ca pe o neascultare necanonică față de noua autoritate, o rebeliune a unei turme neascultătoare împotriva păstorilor săi legitimi, credincioșii ortodocși, pe de altă parte, vedeau rezistența față de ierarhie, așa-numita lor „neascultare”, ca pe îndeplinirea datoriei creștine, misiunea de uitat de a menține devotament pentru credință. Ivan Vișenschi de la muntele Athos scria:

Nici preoții, nici episcopii, nici mitropoliții nu ne vor mântui, ci numai taina credinței și păstrarea poruncilor lui Dumnezeu, acestea ne vor mântui.

El a apărat dreptul creștinilor pravoslavnici de a depune și alunga orice episcop apostat, „ca să nu meargă cu ochiul rău sau pastorul acela la Ghenna”. Acesta era un sfat periculos. Dar situația devenise încărcată de ambiguitate și complexitate.

Latinizarea

Uniația din Polonia nu numai că a rupt Biserica estică, a înstrăinat și comunitatea romano-catolică. Creând încă o comunitate sub autoritate papală, s-a creat o dualitate în Biserica occidentală. „Paritatea de rituri” completă nu a fost niciodată realizată sau recunoscută, nici cele două turme nu au devenit una. Tensiunile dintre Est și Vest au intrat de acum în viața catolicismului. Pe măsură ce s-au răspândit, s-au intensificat. Astfel, din punct de vedere sociologic, Uniația s-a dovedit a fi un eșec. Singura ieșire din această impas, așa cum au ajuns unii să creadă, era prin integrarea graduală (adică „latinizarea”) uniaților.

Această tendință a fost întărită de încă un sentiment. Mulți, încă de la început, vedeau ritul estic ca „schismatic”, chiar dacă sub ascultare papală. Simțeau că era o aderență străină, o concesie tactică de tolerat pentru motive strategice, dar destinată să cedeze în fața integrării complete într-un rit uniform, adică latin. Astfel, istoria ulterioară a Uniației în statul polono-lituanian a fost dominată de această dorință de uniformitate, această dorință de „latinizare”.

Polonizarea

Unii de pe partea catolică romană au susținut că această evoluție a fost normală, un semn al vieții organice și dovada vitalității. Într-un sens, acest lucru este adevărat. Dar oricum ar fi, trebuie recunoscut faptul că Uniația în forma sa matură a fost cu totul diferită de cea concepută în 1595, și chiar de cea susținută de liderii timpurii ai Uniației. De asemenea, s-a argumentat că o astfel de instituție „bizantină” cu greu ar fi putut supraviețui într-un stat care, din punct de vedere principial și aspirațional, era cu totul occidental, cu atât mai mult după ce câteva regiuni slave răsăritene au trecut la Moscova și grupurile ortodoxe mai „intransigente” au fost îndepărtate de sub îngrijirea poloneză.

Toate acestea sunt doar modalități ușoare și eufemistice de a spune că în principiu Uniația însemna „polonizare”, ceea ce s-a întâmplat istoric. Acesta a fost, desigur, unul dintre obiectivele originale. Interesele statului polonez cereau integrarea culturală și duhovnicească a poporului său creștin, și din acest motiv statul mai întâi a încurajat, iar apoi a susținut Uniația. De fapt, faptul că a supraviețuit a fost datorită intervenției statului. Dar din punct de vedere politic, de asemenea, Uniația a fost un eșec. A promovat rezistența în loc de integrare și a adăugat la „schisma din suflet”, o „schismă în corpul politic”. Celălalt impuls papal pentru Uniație (aparent ideea mobilizatoare a misionarilor catolici romani precum Possevino) a căutat o „reuniune a Bisericilor” adevărată, cuprinzând întreaga Biserică Rusă și, dacă era posibil, toate Bisericile Răsăritene. Această aspirație distinct religioasă a fost lovită mortal de ceea ce s-a realizat politic și cultural, precis de ceea ce a fost lăudată ca dovadă de succes sau vitalitate.

Împlinirea „unirii”

Introducere

Unirea de la Brest a rămas așa cum a început, o „înstrăinare locală” în mare parte generată și păstrată din motive și forțe de caracter non-teologic. Uniația de la Brest nu a apărut dintr-o mișcare religioasă populară și religioasă. A fost creația a câtorva episcopi ortodocși care erau atunci responsabili de diocezele ortodoxe în statul polono-lituanian.

Odată ce a devenit cunoscut faptul că actul nu va obține acordul sau simpatia trupului deplin al Bisericii, acesta a putut continua doar ca o afacere clandestină. Aparent temându-se că o întârziere mai mare ar putea distruge întreaga inițiativă, Episcopii Pociej și Terletschii au plecat la Roma. Dar vestea complotului lor secret a devenit publică, și chiar în timp ce erau plecați, protestele deschise împotriva Uniației au început în Biserică.

Cele două „sinoade”

Sinodul de la Brest a fost convocat la întoarcerea lor. A fost conceput pentru promulgarea solemnă a unui fait accompli (fapt împlinit), fără loc de discuții. Dar înainte ca membrii să se poată aduna, a apărut o ruptură în rândurile ortodocșilor. Au rezultat două „sinoade”, întâlnindu-se simultan și adoptând rezoluții opuse.

La „Sinodul Uniat” au participat reprezentanții Coroanei Poloneze și ierarhia latină, împreună cu mai mulți ierarhi din Biserica Ortodoxă. A elaborat un instrument de loialitate ortodoxă față de Scaunul Apostolic, care a fost apoi semnat de șase episcopi și trei arhimandriți.

La „Sinodul Ortodox” au participat un exarh al patriarhului ecumenic (Nichifor), un emisar al patriarhului Alexandriei (Chiril Lucaris), trei episcopi (Luca, mitropolitul Belgradului, Gedeon Balaban și Mihail Kopistenschii), peste două sute de clerici și un număr mare de laici adunați într-o cameră separată. A renegat uniația și a depus episcopii care au acceptat-o, anunțându-și acțiunile în numele și sub autoritatea patriarhului ecumenic, care avea jurisdicție supremă asupra mitropoliilor teritoriilor ruse de vest.

Consecințele imediate

Deciziile „Sinodului Ortodox” au fost denunțate de episcopii uniați și - mai important - respinse de statul polonez. De acum înainte, toată rezistența la uniație a fost interpretată ca opoziție față de ordinea existentă, iar orice scriere critică la adresa actului a fost etichetată ca infracțiune penală.

Exarhul Nichifor, care a prezidat „Sinodul Ortodox”, a fost judecat și condamnat ca agent al unui stat străin. Ca o măsură finală, s-a declarat că „credința greacă” nu va mai fi recunoscută prin lege. Cei care au rămas credincioși Ortodoxiei nu ar mai fi fost doar stigmatizați ca „schismatici”, ci și hărțuiți ca „rebeli”.

Ceea ce până în acel moment pentru stat fusese în principal o problemă de „unitate religioasă s-a transformat instantaneu într-o problemă de loialitate politică”. În ceea ce privește credincioșii ortodocși, acum trebuiau să pregătească o apărare teologică a credinței lor și, mai urgent, să lupte pentru recunoașterea legală.

Lupta împotriva uniației

Lupta ortodocșilor împotriva Uniei impuse a fost mai presus de toate o manifestare a conștiinței corporative a poporului Bisericii.

La început, principalele centre erau Vilna și Ostrog. Dar curând Lvovul a ieșit în evidență, pentru a fi însoțit la începutul secolului al XVII-lea de Kiev. Mai importantă a fost schimbarea în straturile sociale pe care apologeții ortodocși puteau conta pentru simpatie și sprijin. În vremea lui Kurbshiii și Ostrozchii cauza ortodoxă era susținută în principal de înalta aristocrație [szlachta], dar în generația următoare familiile nobiliare au trait un exod în uniație sau chiar în romano-catolicism.

Educația în școlile iezuite a precipitat sau promovat adesea exodul, iar integrarea culturală în înalta societate poloneză a cerut în mod inevitabil acest lucru. O altă presiune a fost excluderea „schismaticilor din toate pozițiile importante în administrația publică sau din orice domeniu al vieții.

Pentru a înlocui aristocrația în prima linie a apărării ortodoxe, au apărut orășenii. Și odată cu începutul secolului, cosacii, sau mai exact așa-numiții „frăția cavalerilor Regimentului Zaporozhe”, au preluat lupta. În aceiași ani, a avut loc și o schimbare instituțională importantă. Rolul principal în apărarea Ortodoxiei a fost acum asumat de celebrele „frățietăți” [bratstva], a căror rețea s-a răspândit curând pe întreg teritoriul țărilor occidentale.

Surse

• Georges Florovsky, Căile Teologiei Ruse, Nordland Publishing Company, 1979. ISBN 0-913124-23-0
• The Orthodox Church, 2nd ed., by Bishop Kallistos Ware
• Wikipedia:Union of Brest
• Crisis and Reform: The Kyivan Metropolinate, the Patriarchate of Constantinople, and the Genesis of the Union of Brest by Borys A. Gudziak. Harvard University Press, 2001. (ISBN 0-916458-92-X)
• Encyclopedia of Ukraine - BoretskyYov
• Kiev

Legături externe

• Articles of the Union of Brest