Circumcizie

Circumcizia (lat. circumcido) sau tăierea-împreujur (traducere literală a grecescului peritomè), ablația chirurgicală a prepuțului, este o cutumă antică la egipteni, edomiți, amoniți, moabiți și israeliți sau evrei, dar nu și la asirieni, caldeeni sau filisteni, și semnifică în mod general apartenența la o comunitate.

La evrei, ritul religios al circumciziei este prescris de la Avraam, „tatăl” poporului evreu (Facere 17, 8-14; Romani 4, 10-12), a se face în a opta zi după naștere (Levitic 12, 3; Luca 2, 21; Fapte 7, 8; Filipeni 3, 5). Ritul este considerat atât de important pentru evrei încât este prescris a se face chiar și atunci când a opta zi cade într-o zi de sabat (Ioan 7, 22 ș.u.). Semn fizic al făgăduinței lui Dumnezeu cu poporul ales, circumcizia simbolizează integrarea persoanei în viața religioasă a poporului evreu. De aici metafora „tăiere împrejur a inimii”, care arată credincioșia sau fidelitatea fată de Dumnezeu (Deuteronom 10, 16; Ieremia 9, 25; Romani 2, 29).

Biserica creștină refuză încă de timpuriu să impună circumcizia convertiților veniți dintre neamuri (Fapte 15 1-20). Apostolul Pavel arată că credința face circumcizia inutilă, pentru că doar Hristos este Cel ce mântuiește (Romani 3, 30; 4, 9; 1 Corinteni 7, 19; Galateni 5, 2, 6; 6, 15). Pentru creștin adevărata tăiere-împrejur este cea interioară, nu trupească sau făcută de mâna omului, și aceasta se identifică cu convertirea la Hristos (Filipeni 3, 3; Coloseni 2, 11).

Surse

• Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, p. 168-169.