Birocrați, interwiki, renameuser, Administratori
18.310 modificări
Modificări
fără descrierea modificării
'''Fanarioţii''' sau '''grecii fanarioţi''' (în [[limba greacă]]: ''Φαναριώτες'') erau membri ai familiilor aristocratice [[grec]]eşti greceşti care locuiau în caratierul [[Fanar]]i<ref name="Britannica">"Phanariote", Encyclopedia Britannica 2006</ref> (Φανάρι,),<ref>Numele [[Fanar]]i derivă dintr-un cuvânt grecesc legat de navigatia maritimă, care însemna "[[far]]". <br>{{cite web| url=http://www.komvos.edu.gr/dictonlineplsql/simple_search.display_full_lemma?the_lemma_id=15948&target_dict=1 | title=''Τριανταφυλλίδης On line Dictionary'' | work=Φανάρι (ναυτ.) |accessmonthday= | accessyear=}}</ref> Acesta era principalul cartier al grecilor din [[Constantinopol]] ([[Istambul]]), unde se afla şi sediul [[Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului|Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului]]. Fanarioţii dominau administraţia Patriarhiei şi interveneau deseori în alegerea înalţilor prelaţi, inclusiv a [[Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului|Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului]], care avea statutul de "[[Primus inter pares|Primul între egali]]" în lumea [[episcop]]ilor [[Biserica Ortodoxă Răsăriteană|ortodocşi]].
Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influenţă politică şi adunaseră averi considerabile în cursul [[secolul al XVII-lea|secolului al XVII-lea]], ocupau funcţii administrative foarte importante în [[Imperiul Otoman]]. Din 1669 până la 1821, fanarioţii au servit ca [[dragoman]]i (translatori) ai [[Înalta Poartă|Sublimei Porţi]] şi ai ambasadelor străine. Alături de demnitarii bisericii şi de funcţionarii locali din provincii, fanarioţii reprezentau clasa conducătoare greacă în timpul dominaţiei otomane până la izbucnirea [[războiul de independenţă al Greciei|războiului de independenţă al Greciei]]. În timpul acestui ultim război, fanarioţii au jucat un rol de primă importanţă şi au influenţat deciziile [[Adunarea Naţională Greacă|Adunării Naţionale]], corpul reprezentativ al revoluţionarilor, care a fost convocat în şase şedinţe între [[1821]] şi [[1829]].
==Creşterea influenţei greceşti în Imperiul Otoman==
După [[căderea Constantinopolului|cucerirea Constantinopolului]], când [[Listă a sultanilor Imperiului Otoman|sultan]]ul [[Mehmed al II-lea Fatih|Mahomed Cuceritorul]] i-a luat locul ''[[de facto]]'' şi ''[[de jure]]'' [[Listă a împăraţilor bizantini|împăratului bizantin]] ca suveran al creştinilor imperiului cucerit. Sultanul a recunoscut Patriarhul Ecumenic ca lider naţional şi religios (''[[ethnarch]]'') al grecilor şi altor etnii care erau incluşi în ''[[Millet (Imperiul Otoman)|Milletul]]'' [[ortodoxie greacă|ortodoxiei greceşti]].<ref name="glenny">Glenny, pag. 195</ref> Patriarhul a câştigat o impotanţă de prim rang şi a ocupat un rol de primă importanţa printre creştinii imperiului, deoarece otomanii nu făceau nici o dinstincţie legală între religie şi naţionalitate, considerându-i pe toţi ortodocşii din imperiu ca aparţinând unei singure entităţi.<ref name="Svoronos83">Svoronos, pag.83</ref>
Aceasă poziţie a Patriarhiei în statul otoman a încurajat priectele rezistenţei greceşti, care era centrată pe reînvierea şi revitalizarea [[Imperiul Bizantin|Imperiului Bizantin]]. Patriarhul şi ceilalţi ierarhi ai bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sânul statului turc, unul care a reuşit să se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând de partea lor şi o bună parte a fostei nobilimi bizantine.<ref name="Svoronos83">Svoronos, pag.83" />
Ca rezultat al administraţiei ecleziastice şi fanariote, grecii au atins o culme a influenţei lor în [[secolul al XVIII-lea]], perioadă în care s-au dovedit cei mai influenţi dintre toate naţiunile supuse ale imperiului. În teritoriu însă, situaţia era puţin diferită, în secolul al XVI-lea [[slavii de sud]] fiind cei mai importanţi în afacerile imperiului. Spre deosebire de greci, printre slavi s-a manifestat dorinţa de convertire la [[islam]], (pentru a se bucura de toate drepturile cetăţeniei otomane), fenomen foarte puternic prezent printre locuitorii [[Provincia Bosnia, Imperiul Otmoman|Bosniei Otomane]]. În acelaşi timp, [[sârb]]ii sârbii au preferat să nu se convertească, dar au încercat să capete poziţii militare de prim rang.<ref name="Stavrianos">Stavrianos, pag.270</ref>
Cu timpul, prezenţa slavilor în administraţie a devenit extrem de periculoasă pentru statul otoman, de vreme ce aceşti supuşi au tins să-şi ofere sprijinul armatelor [[Dinastia Habsburgică|Habsburgilor]] în contextul [[Marele război turcesc|Marelui război turcesc]]. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ şi religios suprem al tuturor supuşilor ortodocşi din imperiu, indiferent de apartenenţa lor naţională. Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv [[Biserica Ortodoxă Sârbă|Patriarhia Serbiei]], fondată încă din [[1557]], au fost trecute sub autoritatea Bisericii Greceşti. <ref name="Hobsbawm">Hobsbawm pag. 181-185</ref>
În plus, începând din [[secolul al XVII-lea]], otomanii au început să întâmpine probleme în dirijarea relaţiilor lor externe, având dificultăţi în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii. Poarta a fost pusă pentru prima oară în situaţia de a se angaja în tratative diplomatice cu vecinii săi. Dată fiind tradiţia otomană de ignorare în general a limbilor [[Europa Occidentală|Europei Occidentale]], oficialii turci s-au văzut în imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul. <ref name="Stavrianos">Stavrianos, pag.270</ref> Poarta s-a folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivaţi din imperiu. Ca rezultat imediat, aşa-numiţii ''fanarioţii'', membrii ai familiilor greceşti originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în situaţia de a ocupa înalte poziţii de secretari şi interpreţi ai oficialilor şi ofiţerilor otomani.<ref name="Hobsbawm">Hobsbawm pag. 181-185</ref>
Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiţie pentru putere cu liderii bisericeşti. <ref name="Svoronos87">Svoronos, pag. 87</ref> Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioţii Constantinopolului şi pe de altă parte de notabilităţile locale din [[Grecia Otomană|provinciile Greciei Otomane]] (''[[kocabaşi]]'', ''[[gerontes]]'', ''[[dimogerontes]]'', ''[[prokritoi]]''). În conformitate cu afirmaţiile lui [[Constantin Paparregopoulus]], unul dintre cei mai importanţi istorici greci, fanarioţii au deţinut la început cele mai importante funcţii seculare de la curtea Patriarhală şi, prin aceasta, au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut influenţa deciziile Patriarhului.<ref name="Papar108">Paparregopoulus, Eb, pag.108</ref> Negustorii greci şi clericii de origine aristocratică bizantină, care câştigaseră o mare prosperitate economică şi politică şi care au fost cunoscuţi mai apoi ca ''fanarioţi'', s-au aşezat în cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii greceşti după stabilirea sediului Patriarhiei aici în [[1461]] (la scurtă vreme după ce [[Hagia Sophia]] a fost transformată în [[moschee]]).<ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref>
==Fanarioţii în posturi înalte==
Fanarioţii au intrat rapid în competiţie cu musulmanii pentru unele dintre cele mai importante funcţii administrative din imperiu: unii dintre ei erau implicaţi în munca de colectare a impozitelor, erau împuterniciţi să controleze [[monopol]]urile comerciale, lucrau ca subcontractori în diferite întreprinderi, au devenit furnizori ai Cuţii Sultanului şi au căpătat demnitatea de [[domnitor]]i ai unuia sau altuia dintre [[Principatele Dunărene|Ţările Române]] ([[Moldova]] şi [[Muntenia]]). <ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref> În timp ce-şi îndeplineau funcţiile oficiale, ei s-au lansat în afaceri private, câştigând controlul asupra comerţului de maximă importanţă pe [[Marea Neagră]].<ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref> Fanarioţii au reuşit să-şi extindă negoţul mai întâi în [[Regatul Ungariei]], iar după aceasta în toate ţările [[Europa Centrală|Europei Centrale]]. Toate aceste afaceri au intensificat contactele lor cu naţiunile occidentale, iar drept consecinţă fanarioţii au învăţat limbile occidentale şi au cunoscut foarte bine cultura statelor apusene. <ref name="Svoronos88" />
Chiar înaintea de izbucnirea [[războiul de independenţă al Greciei|războiului de independenţă al Greciei]], fanarioţii deveniseră elita grecilor. După cum apreciază Paparregopoulus, acestă evoluţie a fost una naturală, datorită experienţei şi educaţiei înalte a fanarioţilor.<ref name="Papar108">Paparrigopoulos, Eb, pag.108</ref> În paralel, Svoronos afirmă că ei au subordonat identitatea naţională clasei lor sociale, de vreme ce principala lor strădanie era aceea de a asigura coexistenţa paşnică a cuceritorilor şi cuceriţilor, coexistenţă paşnică care ar fi garantat mai departe prosperitatea economică proprie. Svoronos crede că, prin acest fapt, fanarioţii nu au îmbogăţit indentitatea naţională greacă şi au pierdut treptat puterea în confruntare cu grupurile dispuse să lupte cu orice preţ cu Imperiul Otoman, (la început ''[[klepht]]ii'' şi mai apoi ''[[armatoloi]]i''.<ref name="Svoronos91">Svoronos, pag.91</ref>
==Domniile fanariote în Ţările Române==
===Începutul domniilor fanariote===
Perioada nu trebuie înţeleasă ca un început al prezenţei elementului etnic grec în [[Principatele Dunărene|Ţările Române]], deoarece grecii se stabiliseră de mai multă vreme aici. După sfârşitul epocii fanariote, diferite familii fanariote cu membri născuţi pe pământ românesc au început să se considere, atât în Moldova cât şi în Muntenia, ca fiind de origine [[român|română]] şi sunt prezenţi şi azi în societatea românească. Printre cele mai importante familii se numără [[familia Rosetti]], al cărui reprezentant de frunte a fost [[C. A. Rosetti]], (promotor al radicalismului şi naţionalislmului în perioada post[[revoluţia din Muntenia din 1848|paşoptistă]]) sau [[familia Ghica]], (ai cărui reprezentanţi [[Grigore al IV-lea Ghica|Grigore al IV-lea]] şi [[Alexandru al II-lea Ghica|Alexandru al II-lea]], în ciuda originii lor fanariote, au fost consideraţi primii domni "pământeni" după [[revoluţia de la 1821]]).
Atenţia fanarioţilor s-a concentrat pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, dar şi pe ocuparea tronurilor din Moldova şi Muntenia, care erau încă ţări bogate şi, chiar şi mai important, se bucurau de un statut de autonomie, (în ciuda faptului că trebuiau să plătească un [[tribut]] ca [[vasal|vasali ai otomanilor]]). Mulţi greci au găsit un teren propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai avantajos prin comparaţie cu cel din Turcia şi cu dificultăţile pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul Otoman, dar şi un teren de afirmare a puterii politice crescânde. Mulţi dintre fanarioţi au intrat în rândurile [[boier]]imii valahe sau moldoveneşti prin alianţe matrimoniale.
Deşi apăreau mai rar, în perioada fanariotă au apărut şi domnii a unor principi locali. Această situaţie a determinat două [[elenizare|elenizări]] discutabile a unor familii boiereşti româneşti: familia [[Callimachi]] (numele original ''Călmaşul'') şi familia [[Racoviţă]], această acţiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului şi pentru a creşte şansa lor de a ocupa tronul şi mai târziu pentru a îşi menţine poziţiile.
Deşi toate sursele sunt de acord că anul [[1711]] este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituţiilor tradiţionale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simţite cu mult timp înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul a mai multor secole, chiar din [[secolul al XV-lea]], iar nobilii greci sau [[levant]]ini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum [[Dumitraşcu Cantacuzino]] în Moldova sau [[Gheorghe Duca]] în Muntenia, amâdoi aleşi în [[1673]], şi-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre membri anume aleşi, pentru a fi zălog la Constantinopol. În acelaşi timp, monarhia electivă tradiţionlă din principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordini politice şi a fost dominată în fapt de un număr redus de familii ambiţioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele mai multe ori pentru ocuparea celor două tronuri şi care, în plus, puseseră mâna pe cel mai întinse moşii din ţară. <ref>Djuvara, pag.123, 125-126</ref> Un conflict caracteristic este cel dintre familiile Craioveştilor şi cea a Cantacuzinilor în perioada de de până în anul 1711.
===1711-1715===
Schimbarea clară de politică faţă de cele două principate a fost determinată de faptul că, deşi autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărţuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni, legaţi din ce în ce mai mult de [[Imperiul Rus]], odată cu venirea la putere a împăratului [[Petru I al Rusiei|Petru cel Mare]] şi de prezenţa încurajatoare pentru rebeli a [[Monarhia Habsburgică|Habsburgilor]] pe frontiera [[Munţii Carpaţi|Munţilor Carpaţi]]. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte şi cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecţia a populaţie româneşti ortodoxe. Această promisiune a devenită evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui [[Mihai Racoviţă]], care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviţă a fost înlocuit cu [[Nicolae Mavrocordat]], fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe [[Ştefan Cantacuzino]].
Un moment crucial în politica Imperiului Otoman faţa de [[Principatele Dunărene]] a fost [[Războiul ruso-turc, 1710-1713|războiului ruso-turc]] din [[1710]]-[[1713]], în timpul căruia [[Dimitrie Cantemir]] s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea suferită de ruşi, Cantemir a fost silit să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnilor, ci au trecut la numirea lor, la început în Moldova şi la scurtă vreme şi în Muntenia. Hotărârea de a numi şi în Muntenia un domnitor nepământean a fost luată după ce domnitorul [[Ştefan Cantacuzino]] s-a aliat cu comandantul militar habsburgic [[Prinţul Eugene de Savoya|Eugene de Savoya]] la începutul [[Marele război turcesc|Marelui război turcesc]].
==Caracteristici==
===Domitorii şi suita domnească===
Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei [[dragoman]]ul şef al [[Sublima Poartă|Sublimei Porţi]], fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.
===Administraţia şi boierii===
Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât şi de ambiţiile domnitorilor, care fiind conştienţi de statul lor fragil, căutau să-şi plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogăţească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a sadisface nevoile crescânde ale Porţii şi pentru a-şi asigura beneficii personale, domnitorii fanarioţi au iniţiat politici dure de taxare a populaţiei, adusă rapid în stare de sărăcie lucie.
Încercările de reformă a domnitorilor se lovea de cele mai multe ori de conservatorismul boierilor din Divan. Documentele timpului arată că în jur de 80% din cei care ocupau un loc în [[Divan]] erau membri ai familiilor vechi boiereşti româneşti. <ref>Djuvara, pag.124</ref> Boierii locali încercau să păstreze neschimbate orânduielile economice şi sociale vechi, care le erau favorabile, împotrivindu-se unor reforme precum cea a lui Alexandru Ipsilanti, făcând în plus presiuni pentru diferite scutiri de taxe şi impozite.<ref>Djuvara, pag.69</ref>
După [[Tratatul de la Kuciuk-Kainargi]] ([[1774]]), Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supuşilor otomani de religie ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puţin eficiente. Poarta a fost obligată să facă unele concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic şi strategic asupra celor două principate: tratatul oprea orice creştere viitoare a tributului şi, între 1774 şi 1830, obligaţiile fiscale ale celor două principate au scăzut de la 50.000 la 20.000 [[gulden austro-ungar|guldeni]] pentru Muntenia şi la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.<ref>Berza</ref>
În perioada imediat următoare semnării tratatului, Rusia s-a folosit la maxim de noile prerogative câştigate. Astfel, demiterile lui [[Constantin Ipsilanti]] (în Muntenia) şi [[Alexandru Moruzi]] (în Moldova) de sultanul [[Selim al III-lea]], (cerute de ambasadorul [[Primul Imperiu Francez|francez]] în Turcia, Horace François Bastien, ca răspuns la temerile parţial întemeiate faţă de o conspiraţie prorusă la Bucureşti), au reprezentat un [[motiv de război]] pentru [[războiul ruso-turc, 1806-1812|războiul ruso-turc]] din [[1806]]-[[1812]]. (Ipsilanti a fost reînscăunat de generalul [[Mihail Miloradovici]] imediat după intrarea trupelor ruse în Muntenia).
Astfel de acţiuni a inaugurat o perioadă de protectorat ruses în cele două principate, care a culminat cu administraţia ''[[Regulamentul Organic|Regulamentului Organic]]'' din [[anii 1830]]. [[Principatele Dunărene]] căpătaseră o mare importanţă strategică odată cu izbucnirea seriei [[războaiele napoleoniene|războaielor napoleoniene]] şi începutul [[declinul Imperiului Otoman|declinului Imperiului Otoman]], de îndată ce statele europene au început să fie îngrijorate de [[istoria Rusiei, 1796-1855|expansiunea rusească către sud]], (manifestată printre altele de anexarea [[Basarabia|Basarabiei]] în [[1812]]). În cele două principate au fost deschise mai multe oficii consulare, care urmăreau evoluţiile relaţiilor ruso-otomane, consulate care au avut un impact indirect asupra economiiei locale, diplomaţii oferind protecţie şi statutul de ''[[sudit|sudiţi]]'' afaceriştilor aflaţi în competiţie cu [[breaslă|breslele]] locale.
În paralel, boierii au început campanii de înaintări de petiţii împotriva domnitorilor. Deşi unele erau adresate Porţii sau autorităţilor Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau intervenţia Rusiei. În timp ce reclamaţiile vizau cazuri reale sau imaginare de corupţie politică sau de abuzuri, petiţiile erau ilustrarea conservatorismului semnatarilor. Boierii aveau tendinţa să facă referiri la ''[[Capitulaţiile Imperiului Otoman|Capitulaţiile]]'' semnate de cele două principate cu otomanii, cerând respectarea drepturilor sau repunerea în drepturile care le erau garantate prin acele acte.<ref>Djuvara, pag.123</ref> Boierii reclamau ca neavenite orice încercare a domnilor de reformă, pretinzând că acestea contraveneau tradiţiilor locale, făcându-se simţite dorinţele pentru instaurarea unor republici aristocratice. <ref>Djuvara, pag.319</ref>
===Sfârşitul perioadei fanariote. Urmări===
Domniile lui [[Ioniţă Sandu Sturdza]] în Moldova şi a lui [[Grigore al IV-lea Ghica]] în Muntenia au fost primele domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupaţia rusă din timpul [[războiul ruso-turc, 1828-1829|războiului ruso-turc]] din 1828-1829 şi de perioada de dominaţie ţaristă care a urmat. (''Vedeţi şi: [[Regulamentul Organic]]'').
==Cele mai importante familii fanariote==
