Inchiziție

Inchiziţia a fost o organizaţie judiciară înfiinţată de papalitate sau uneori de guvernământul secular pentru a găsi, a judeca şi a condamna pe cei presupuși vinovaţi de erezie. Inchiziția a funcţionat între secolele XII-XIX, în Europa Occidentală și în Biserica Romano-Catolică.

Procedură

Când ajungea într-un loc inchizitorul decreta o perioadă de graţie în care cei care mărturiseau implicarea lor şi a altora în erezie primeau numai pedepse uşoare. Inchizitorul folosea aceste confesiuni pentru a alcătui o listă de suspecţi pe care îi cita la tribunal. A nu apărea era privit ca o dovadă de vină. Singurii prezenţi la citare erau un notar, care ţinea evidenţa declaraţiilor şi martorii sub jurământ care atestau acurateţea raportului, informaţiilor despre persoană. Niciun avocat nu putea apăra un suspect de frică să nu fie acuzat că sprijină erezia şi suspecţilor nu li se spuneau ce acuzaţii li se aduc sau de către cine. Acuzatul putea apărea şi înaintea papei înaintea procedurilor, dar acest lucru implica o cheltuială considerabilă.

Doi inchizitori cu autoritate egală, numiţi direct de papă- erau responsabili pentru fiecare tribunal, ajutaţi fiind de asistenţi, notari, poliţie şi avocaţi. Este surprinzător că printre contemporani inchizitorii aveau în general o reputaţie de dreptate şi milă. Cu toate acestea, unii au fost acuzaţi de cruzime excesivă şi alte abuzuri.

Penitenţele şi pedepsele pentru cei care mărturiseau sau erau găsiţi vinovaţi erau pronunţate împreună într-o ceremonie publică (sermo generalis sau auto-da-fe) la sfârşitul proceselor.

Pedepse

1) Sancţiuni de ordin spiritual, sub forma unor penitenţe canonice

-posturi îndelungate

-îndeplinirea unor opere de binefacere

-dăruirea unor obiecte de cult unei biserici

-pelerinaje la sanctuare mai apropiate sau mai îndepărtate

-să asiste la slujbe rămânând într-un colţ al Bisericii, desculţ, cu o lumânare în mână

-interzicerea de a îndeplini anumite funcţii publice (măsură ce putea fi extinsă asupra copiilor şi chiar nepoţilor celui condamnat

-Una dintre pedepsele comune era purtarea de cruci galbene pe îmbrăcăminte (care erau de temut căci conduceau la ostracizare).Martorii dovediţi că au depus mărturii mincinoase erau pedepsiţi prin purtarea unor fâşii roşii cusute pe haine

-biciuirea

-purtarea crucii

3)Pedepse mai severe

- amenzi

- confiscarea bunurilor

- demolarea completă a casei

4) Pedepse foarte severe

-închisoarea pe timp determinat sau pe viaţă. Inchiziţia folosea 2 tipuri de închisori, ambele prevăzute cu personal laic. Primul era tip era o închisoare deschisă (murus largus), care consta în celule construite în jurul unei curţi, în care locuitorii lor se bucurau de o libertate considerabilă. Celălalt tip era o închisoare de strictă securitate (murus strictus), în care locuitorii erau ţinuţi în detenţie solitară, adesea în lanţuri.

5)Pedeapsa cea mai gravă

-arderea pe rug (care nu a fost inventată de Inchiziţie)

,,...şi acest fel de pedeapsă capitală era mai puţin frecventă decât se presupune în general. Indicativă este activitatea foarte severului inchizitor dominican deja citat, Bernard Gui, în regiunea Toulouse, cea mai bântuită de erezie (însărcinat cu misiuni inchizitoriale în Flandra şi Italia), care în 15 ani a dat 930 de sentinţe; dintre acestea 42 de condamnări pe rug (n.r deci aproximativ 5%), pe lângă 139 (deci 18%) sentinţe de achitare. Uneori Inchiziţia făcea şi procese postume:osemintele unor eretici demult decedaţi erau exhumate şi arse (cum s-a întâmplat, de pildă, în 1330, cu osemintele a 18 defuncţi din Narbonne şi Carcasonne”Tomás de Torquemada (1420-98), inchizitor spaniol, a pedepsit prin ardere pe rug cca 2000 oameni. Ereticii care îşi recunoşteau erorile dar refuzau să retracteze erau daţi pe mâna autorităţilor seculare şi erau arşi pe rug. Nu erau în general multe cazuri de acest fel căci scopul principal al inchizitorilor era să reconcilieze pe eretici cu Biserica. Totuşi, în rare cazuri, execuţii publice mari au avut loc, ca cea din Verona, în 1278, când circa 200 cathari au fost arşi pe rug.

Tortura

Mult timp Biserica s-a arătat ostilă torturii (pe care tribunalele laice o admiteau); dar în sec al XIII-lea, ea a fost admisă şi în procedura justiţiei eclesiastice. În 1252 papa Inocenţiu al IV-lea a autorizat inchizitorii să folosească tortura în cazul ereticilor neclintiţi. Este dificil a determina cât de des era folosită această practică în sec.al XIII-lea dar inchiziţia a aprobat tortura în procesul cavalerilor templieri, un ordin militar religios, în 1307. Tortura era folosită rar, în mai puţin de 3% din cazuri.

Personalităţi condamnate

Galileo Galilei, fizician şi astronom renascentist italian a fost silit de Inchiziţie să-şi retracteze ideile heliocentrice copernicane. A fost reabilitat de Biserică în 1992.

Personalităţi condamnate la moarte

Au fost condamnate la pedeapsa arderii pe rug inclusiv personalităţi din epocă precum Giordano Bruno, filosof renascentist italian, Savonarola, călugăr dominican italian, sec al XV-lea, Jan Hus, lider religios ceh în sec al XIV-lea, Ioana d'Arc, personalitate franceză în sec. al XV-lea.

Giordano Bruno

Giordano Bruno a fost acuzat de blasfemie, comportament imoral şi erezie. El a susţinut teorii care amestecă neoplatonismul mistic cu panteismul. El credea că universul este infinit, că Dumnezeu este Sufletul Lumii universal şi că toate lucrurile materiale sunt manifestări ale Principiului Infinit Unic.Credinţa creştină respinge panteismul (identificarea lui Dumnezeu cu natura) susţinând că natura (lumea, universul) este creaţia lui Dumnezeu, distinctă de Acesta.

Ioana d'Arc

Ioanei d"Arc i-au fost aduse 70 de capete de acuzare iar răspunsul la acestea au durat două zile. Acestea se refereau la faptul că întregul său comportament arăta blasfemie: în particular pentru că pretindea pentru vorbele sale o autoritate de revelaţie dumnezeiască, că făcea proorocii, că era adepta unui cult suspect al Numelui lui Iisus, despre care spunea că asigură mântuirea şi că poartă haine bărbăteşti. În Deuteronom se spune:,, Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău." (Deut 22.5) Poate cea mai serioasă acuzaţie era că prefera ceea ce credea ea că reprezintă ordinele lui Dumnezeu în detrimentul celor ale Bisericii. Pe parcursul procesului acuzaţiile au fost reduse la 12, care au fost trimise mai multor teologi eminenţi din Rouen şi Paris. Apoi ea a abjurat (s-a dezis) de la părerile ei şi sentinţa a fost comutată în închisoare pe viaţă sau incarcerare într-un loc folosit în mod obişnuit ca închisoare. Oricum judecătorii i-au cerut să se întoarcă la vechea sa temniţă. Vice-inchizitorul i-a poruncit să-şi pună haine femeiești şi ea s-a supus. După două sau trei zile judecătorii au găsit-o îmbrăcată din nou în haine bărbăteşti. Ei i-au pus şi unele întrebări, la care ea a răspuns că vocile Sfintei Ecaterina şi Sfintei Margareta au criticat-o pentru trădarea reprezentată de abjurare. Aceste declaraţii au fost interpretate ca recădere în erezie şi pe 29 Mai judecătorii şi asesorii au convenit în unanimitate că trebuie dată pe mâna oficialilor laici pentru a fi arsă pe rug.La 25 de ani după moartea sa, Biserica Catolică a rejudecat cazul şi a fost găsită nevinovată. În 1929 a fost canonizată de Papa Benedict al XV-lea, fiind sărbătorită de Biserica Catolică ca sfântă pe 30 mai.

Inchiziţia spaniolă

Inchiziţia spaniolă a fost fondată cu acordul papei în 1478 la cererea regelui Ferdinand al V-lea şi a reginei Izabela I. Această Inchiziţie urma să se confrunte cu problema ,,marranos”-ilor, evrei care prin coerciţie şi presiune socială se convertiseră nesincer la creştinism. După 1502, Inchiziţia spaniolă s-a îndreptat spre convertiţii islamici similari şi de prin 1520 la persoanele suspectate de protestantism. La câţiva ani după înfiinţare papalitatea a renunţat virtual la toată supervizarea Inchiziţiei în favoarea suveranilor. Astfel Inchiziţia spaniolă a devenit un instrument mai mult al statului decât al bisericii, deşi oamenii bisericii, în special dominicanii, acţionau în cadrul acesteia. Ea a beneficiat de suportul regelui Filip al II-lea. Metodele folosite de Inchiziţia spaniolă sunt similare celor folosite în alte ţări catolice şi protestante. Marele inchizitor şi tribunalul său aveau jurisdicţie asupra tribunalelor locale din colonii precum Mexic şi Peru, care se confruntau de obicei mai mult cu vrăjitoria decât cu erezia. Istoricii au observat că multe ţinuturi protestante aveau instituţii similare Inchiziţiei spaniole, cum ar fi consistoriu de la Geneva din timpul reformatorului francez Jean Calvin. Inchiziţia a fost suprimată în Spania în 1834.

Culianu arată că Gustav Henningsen şi John Tedeschi au publicat în preajma anilor 1990 rezultatele unei anchete privind Inchiziţia spaniolă bazată pe arhiva amănunţită a acesteia care conţinea rapoarte despre circa 40 000 de cazuri. ,,Marea surpriză care a urmat studiului acestor procese a fost că numai relativ puţine dintre ele se soldau cu moartea acuzatului: mai precis, 1,8 %."

Congregaţia Inchiziţiei

Alarmaţi de răspândirea protestantismului şi în special de penetrarea sa în Italia, Papa Paul al III-lea a urmărit atent reformatori precum cardinalul Gian Pietro Carafa şi a înfiinţat la Roma Congregaţia Inchiziţiei, cunoscută şi ca Inchiziţia Romană sau Sfântul Oficiu. Şase cardinali, printre care şi Carafa, au constituit comisia originară, ale cărei puteri s-au extins la întreaga biserică. Sfântul Oficiu era o instituţie nouă, legată de Inchiziţia medievală în mică măsură. În timp ce Inchiziţia medievală se concentra pe credinţele eronate populare, Sfântul Oficiu era în general preocupat de credinţa dreaptă de natură mai academică, în special când ea apărea în scrierile teologilor şi înalţilor clerici. În primii ani, activităţile Inchiziţiei Romane au fost modeste, restrânse aproape exclusiv la Italia. Când Carafa a devenit Papa Paul al IV-lea, el a ordonat urmărirea atentă a suspecţilor, fără să excludă episcopi şi chiar cardinali (cum ar fi prelatul englez Reginald Pole). În acelaşi timp a însărcinat Congregaţia să alcătuiască o listă de cărţi care aduc atingere credinţei sau moralei, având drept rezultat aprobarea şi publicarea primului Index de Cărţi Interzise în 1559. Deşi papii de mai târziu au temperat zelul Inchiziţiei Romane, aceştia au început să vadă Indexul ca pe un instrument de guvernare papală pentru a regulariza ordinea şi doctrina în biserică. De exemplu Galilei a fost judecat şi condamnat în 1633. În 1965 Papa Paul al VI-lea, răspunzând multor plângeri, a reorganizat Sfântul Oficiu şi l-a redenumit Congregaţia Doctrinei Credinţei.

Bibliografie

1. Encarta 2006
2. http://www.britannica.com/bps/search?query=inquisition
3. http://www.newadvent.org/cathen/08026a.htm