Sinodul guvernant apostolic: Diferență între versiuni
m (→Izvoare) |
Oql (Discuție | contribuții) m (Corectare diacritice. Actualizare link-uri.) |
||
| Linia 1: | Linia 1: | ||
| − | {{ | + | {{Îmbunătățire}} |
| − | '''Sinodul Guvernant Apostolic''' sau '''Prea Sfântul Sinod Guvernant''' (rusă: Святейший Правительствующий Синод) a fost cel mai înalt sinod | + | '''Sinodul Guvernant Apostolic''' sau '''Prea Sfântul Sinod Guvernant''' (rusă: Святейший Правительствующий Синод) a fost cel mai înalt sinod ecleziastic înființat de Țarul Petru I pentru a conduce [[Biserica Ortodoxă Rusă|Biserica Rusiei]] după ce a desființat patriarhia Moscovei la începutul secolului al XVIII-lea. Acest '''Sfânt Sinod''' a fost organul de conducere al Bisericii până când patriarhia a fost reînființată în noiembrie 1917. |
| − | Sinodul, cum mai este cunoscut în general, a fost creat printr-un corp de ''Regulamente Spirituale'' emise | + | Sinodul, cum mai este cunoscut în general, a fost creat printr-un corp de ''Regulamente Spirituale'' emise la [[25 ianuarie]] 1721. Conform acestor regulamente, a fost înființat un sinod compus din [[cler]]ici care îl înlocuia funcțional pe patriarh. Regulamentele au fost scrise, se pare, în principal de arhiepiscopul Teofan Procopovici. În 1722, sinodul a fost pus sub conducerea unui ''Șef'' laic sau ''[[Ober-Procurator]] al Sfântului Sinod'' care superviza activitățile sinodului. În timp ce noua organizare era conformă cu principiul conciliant al Bisericii Ortodoxe și a primit acceptul patriarhiilor răsăritene, schimbarea în guvernarea Bisericii urma tradițiile vestice așa cum au făcut majoritatea reformelor lui Petru I în Rusia.<ref>Nicholas V. Riasanovsky, ''A History of Russia'', 3rd ed. Oxford University Press, New York, 1977, p.257 ISBN 0-19-502128-2</ref> |
| − | Împăratul i-a ales personal pe membrii sinodului dintr-o listă a celor mai | + | Împăratul i-a ales personal pe membrii sinodului dintr-o listă a celor mai înalți [[călugăr]]i și clerici dintre cei recomandați de procurator. Numărul membrilor din sinod nu era fix. Sinodul era format din șapte sau opt membri permanenți, care erau numiți pe viață și între patru și opt membri temporari. |
| − | [[Mitropolit]]ul de | + | [[Mitropolit]]ul de Sankt-Petersburg avea, de obicei, o poziție aparte în sinod. El avea voie doar să pună întrebări, să anunțe păreri ale sinodului și să prezideze comisii și comitete ale afacerilor bisericești. De obicei, transferul clericilor de rang înalt se făcea doar cu aprobarea sa. |
| − | Activitatea clericală a sinodului era realizată de un Birou al Sinodului care era condus de secretarul | + | Activitatea clericală a sinodului era realizată de un Birou al Sinodului care era condus de secretarul șef. De-a lungul secolului al XIX-lea, pe măsură ce activitățile procuratorului se înmulțeau și imixtiunea sa creștea, a fost creat un birou independent pentru el, în anul 1836. Printre cei mai remarcabili procuratori șefi se numără [[Nicolai Alexandrovici Protasov|Nicolai A. Protasov]], între 1836 și 1855 și Constantin P. Pobedonosțev, între 1880 și 1905.<ref>George T. Kosar, ''Russian Orthodoxy in Crisis and Revolution: The Church Council of 1917–1918'', ProQuest Information and Learning Company, 2003, UMI MicroForm 3116620. p.4 — dissertation</ref> |
| − | După abdicarea împăratului [[ | + | După abdicarea împăratului [[Nicolae al II-lea al Rusiei|Nicolae al II-lea]] în Revoluția din februarie 1917, instituțiile sinodului au fost abrogate în timpul evenimentelor din acel an. La începutul lunii martie 1917, toți membrii sinodului (opt episcopi și doi preoți) numiți de împărat au fost demiși de procuratorul șef, V. N. Lvov, pe motiv că erau vestigii reacționare ale epocii țariste și un nou Sinod al Episcopilor a fost ales de ierarhia Bisericii. Doar un singur episcop din sinodul anterior a fost ales în noul sinod, arhiepiscopul [[Serghie I (Stragorodsky) al Moscovei|Serghie al Finlandei și Viborgului]]. Noul sinod, format din patru episcopi și patru preoți a fost însărcinat de procuratorul Lvov, să convoace un Sinod al întregii Biserici Ruse în august 1917. În timpul Guvernării Provizorii, au fost procuratori V. N. Lvov și A. V. Kartashev, acesta fiind și ultimul procurator. |
| − | În timp ce legitimitatea îndepărtării vechiului sinod a fost pusă sub semnul întrebării, aceste întrebări au fost date de-o parte deoarece sinodul din august a intrat sub | + | În timp ce legitimitatea îndepărtării vechiului sinod a fost pusă sub semnul întrebării, aceste întrebări au fost date de-o parte deoarece sinodul din august a intrat sub influența lui V. N. Lvov și A. V. Kartashev.<ref>George T. Kosar, ''Russian Orthodoxy in Crisis and Revolution: The Church Council of 1917–1918'', ProQuest Information and Learning Company, 2003, p.24–31.</ref> Odată cu alegerea mitropolitului [[Tihon al Moscovei|Tihon]] al Moscovei ca patriarh al reînființatei [[Sinodul Bisericii tuturor rușilor din 1917-1918|patriarhii]], Sinodul Guvernant Apostolic, instituit de Petru I pentru guvernarea Bisericii Rusiei, și-a încetat activitatea. |
| − | == | + | ==Note== |
<references/> | <references/> | ||
| − | == | + | ==Surse== |
| − | *[http://www.encspb.ru/en/article.php?kod=2804019597 | + | *en: [http://www.encspb.ru/en/article.php?kod=2804019597 Synod (Apostolic Governing Synod)] |
| − | *[[Wikipedia: | + | *en: [[Wikipedia:Holy Synod of the Russian Orthodox Church]] |
[[Categorie:Istoria Bisericii|Sinoade]] | [[Categorie:Istoria Bisericii|Sinoade]] | ||
Versiunea de la data 28 septembrie 2018 09:53
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.
Sinodul Guvernant Apostolic sau Prea Sfântul Sinod Guvernant (rusă: Святейший Правительствующий Синод) a fost cel mai înalt sinod ecleziastic înființat de Țarul Petru I pentru a conduce Biserica Rusiei după ce a desființat patriarhia Moscovei la începutul secolului al XVIII-lea. Acest Sfânt Sinod a fost organul de conducere al Bisericii până când patriarhia a fost reînființată în noiembrie 1917.
Sinodul, cum mai este cunoscut în general, a fost creat printr-un corp de Regulamente Spirituale emise la 25 ianuarie 1721. Conform acestor regulamente, a fost înființat un sinod compus din clerici care îl înlocuia funcțional pe patriarh. Regulamentele au fost scrise, se pare, în principal de arhiepiscopul Teofan Procopovici. În 1722, sinodul a fost pus sub conducerea unui Șef laic sau Ober-Procurator al Sfântului Sinod care superviza activitățile sinodului. În timp ce noua organizare era conformă cu principiul conciliant al Bisericii Ortodoxe și a primit acceptul patriarhiilor răsăritene, schimbarea în guvernarea Bisericii urma tradițiile vestice așa cum au făcut majoritatea reformelor lui Petru I în Rusia.[1]
Împăratul i-a ales personal pe membrii sinodului dintr-o listă a celor mai înalți călugări și clerici dintre cei recomandați de procurator. Numărul membrilor din sinod nu era fix. Sinodul era format din șapte sau opt membri permanenți, care erau numiți pe viață și între patru și opt membri temporari.
Mitropolitul de Sankt-Petersburg avea, de obicei, o poziție aparte în sinod. El avea voie doar să pună întrebări, să anunțe păreri ale sinodului și să prezideze comisii și comitete ale afacerilor bisericești. De obicei, transferul clericilor de rang înalt se făcea doar cu aprobarea sa.
Activitatea clericală a sinodului era realizată de un Birou al Sinodului care era condus de secretarul șef. De-a lungul secolului al XIX-lea, pe măsură ce activitățile procuratorului se înmulțeau și imixtiunea sa creștea, a fost creat un birou independent pentru el, în anul 1836. Printre cei mai remarcabili procuratori șefi se numără Nicolai A. Protasov, între 1836 și 1855 și Constantin P. Pobedonosțev, între 1880 și 1905.[2]
După abdicarea împăratului Nicolae al II-lea în Revoluția din februarie 1917, instituțiile sinodului au fost abrogate în timpul evenimentelor din acel an. La începutul lunii martie 1917, toți membrii sinodului (opt episcopi și doi preoți) numiți de împărat au fost demiși de procuratorul șef, V. N. Lvov, pe motiv că erau vestigii reacționare ale epocii țariste și un nou Sinod al Episcopilor a fost ales de ierarhia Bisericii. Doar un singur episcop din sinodul anterior a fost ales în noul sinod, arhiepiscopul Serghie al Finlandei și Viborgului. Noul sinod, format din patru episcopi și patru preoți a fost însărcinat de procuratorul Lvov, să convoace un Sinod al întregii Biserici Ruse în august 1917. În timpul Guvernării Provizorii, au fost procuratori V. N. Lvov și A. V. Kartashev, acesta fiind și ultimul procurator.
În timp ce legitimitatea îndepărtării vechiului sinod a fost pusă sub semnul întrebării, aceste întrebări au fost date de-o parte deoarece sinodul din august a intrat sub influența lui V. N. Lvov și A. V. Kartashev.[3] Odată cu alegerea mitropolitului Tihon al Moscovei ca patriarh al reînființatei patriarhii, Sinodul Guvernant Apostolic, instituit de Petru I pentru guvernarea Bisericii Rusiei, și-a încetat activitatea.
Note
- ↑ Nicholas V. Riasanovsky, A History of Russia, 3rd ed. Oxford University Press, New York, 1977, p.257 ISBN 0-19-502128-2
- ↑ George T. Kosar, Russian Orthodoxy in Crisis and Revolution: The Church Council of 1917–1918, ProQuest Information and Learning Company, 2003, UMI MicroForm 3116620. p.4 — dissertation
- ↑ George T. Kosar, Russian Orthodoxy in Crisis and Revolution: The Church Council of 1917–1918, ProQuest Information and Learning Company, 2003, p.24–31.
