2.314 modificări
Modificări
→Bibliografie
{{DiacriticeÎmbunătăţire}}
'''Colindul''' este un cântec tradiţional popular, cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi cu prilejul sărbătorilor de [[Crăciun]] şi de Anul Nou. Cetele de colindători merg din casă în casă, binevestind Naşterea Domnului [[Iisus Hristos]].
Colindele acestea străvechi, care au legănat copilăria noastră şi a părinţilor noştri, a poporului nostru, ne-au făcut să retrăim nostalgia noului pe care îl aduce Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această reînnoire nu vine pe calea cărţii, a bibliotecii, ea vine pe calea străveche a drumului bătătorit de tălpile strămoşilor noştri, timp de aproape două mii de ani, strămoşi care umblau şi colindau din casă în casă, din familie în familie, anunţând vestea cea mântuitoare a întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Nu cunoaştem însemnătatea teologică şi soteriologică, a învăţăturii despre mântuire, a întrupării Mântuitorului Iisus Hristos pentru folclorul altor popoare, dar, la noi, auzim şi citim din colindele noastre bătrâne, vestite în graiul poporului de copiii nevinovaţi, pe la casele credincioşilor, pe la vatra părintească, înţelepciunea şi lucrarea Duhului Sfânt în Cuvântul întrupat, în Logosul întrupat. Aşa vestesc ei, ca şi îngerii, din poartă în poartă, de la fereastră la fereastră, aceste străvechi şi neîntrecut de frumoase colinde, neîntrecut de armonioase şi, în acelaşi timp, exprimând feluritele nuanţe culturale ale poporului român de pretutindeni.
S-a scris şi s-a vorbit foarte mult despre aceste colinde, despre felul în care le-au înţeles strămoşii noştri, le-au trăit, le-au simţit, despre modul în care le-au transmis peste veacuri. În ele descifrăm sufletul lor bogat, sufletul lor plin de credinţa în Dumnezeu, sufletul lor tare şi puternic, rezemându-se în toate vâltorile istoriei pe credinţa în Dumnezeu. De pe acest fond de colinde, din Muntenia, apoi din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, din Transilvania şi Banat, desprindem mărturii fără putere de tăgadă despre statornicia noastră, despre dreapta noastră credinţă şi continuitatea noastră creştinească şi românească.
Următorul material a fost pus la dispoziţie de preotul Cornel Nistea:
Fără colind Crăciunul ar fi unul - hai să spunem “globalizat”, un Crăciun al generaţiei Internet, al unei generaţii desprinsă aproape radical de viaţa comunităţii tradiţionale româneşti. Nu este viu un Crăciun în care doar asculţi on-line sau pe CD colinde (între noi fie vorba, din ce în ce mai ''remixate''), fără însă a ieşi din comoditatea şi egoismul omului modern. A merge cu colindul înseamnă a vesti pe Hristos, este sinonim cu ideea de apostolat: ''Mergând, îvăţaţi învăţaţi toate neamurile...'', înseamnă a aduce tuturor vestea şi bucuria venirii lui Dumnezeu în lume, a înomenirii Lui; înseamnă să înţelegi cuvântul Sfinţilor Părinţi care afirmă că ''Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu (prin asemănare, sau participare)''. De aceea Biserica ne îndeamnă, ne invită pe toţi să devenim colindători, iar acest lucru se face începând cu odovania (adică sfârşitul sau încheierea) ultimei mari sărbători, Intrarea Maicii Domnului în Biserică - 21 noiembrie, şi nu aşa cum în mod greşit se obişnuieşte (de ceva timp încoace), doar în zilele premergătoare sau doar în ziua de ajun!
Colindul de fapt istoriseşte sau reia evenimentele esenţiale din istoria mântuirii! Istorisirea vieţii Fiului lui Dumnezeu, de la Naştere la Răstignire, este, de fapt, Liturghia oficiată în timpul slujbelor religioase, iar ''''''colindatul'''''' reface, prin toate momentele lui, uniunea comunităţii creştine înaintea desfăşurării serviciului sacru, în cadrul bisericii, mediază participarea comunităţii colindate la misterul sau taina Naşterii. Sfânta Liturghie este slujba în timpul căreia se pregăteşte şi se aduce jertfa Sfintei Euharistii şi are în componenţă istorisirea vieţii Mântuitorului sub formă simbolică.
Pâinea ca jertfă apare în Cina cea de Taină când s-a instituit Sfânta Euharistie, care reproduce, „tainic şi nesângeros jertfa Lui sângeroasă”. Sfântul Chiril spune că El „n-a intrat cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge şi a găsit răscumpărare veşnică”.Textul colindului spune următoarele:
''Şi unde-mi bătea/ În mâini şi-n picioare/ Cuie şi piroane,/ Sângele pornea/ Şi unde cădea,/ Vin că se făcea/ Şi se aduna./ Şi când îmi făcea/ Un brâu de măcieş/ Şi când mă-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt grâu se făcea,/ Creştinii venea/ Şi se hrănea.''
''În chipul pâinii ţi se dă trupul, iar în chipul vinului ţi se dă sângele ca să ajungi prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos unit într-un singur trup şi sânge cu El''. Astfel ajungem ''purtători de Hristos''sau hristofori, ajungem ''părtaşi firii dumnezeieşti''. Sfântul Ignatie o numeşte ''leacul nemuririi''. Liturghiile Sfinţilor Vasile şi Ioan Gură de Aur exprimă deasemena de asemenea acest lucru. În Vechiul Testament erau ''pâinile punerii înainte'', dar odată cu legea cea nouă ele au luat sfârşit.
Euharistia, în greacă, înseamnă „mulţumire”, iar împărtăşania semnifică „a avea parte de ceva împreună cu alţii”, „un bun comun” prin care cei ce se împărtăşesc devin „părtaşi”. Taina aceasta contribuie la înfrăţirea sau unirea tuturor membrilor Bisericii. Textul Colindului răstignirii are ca temă centrală tocmai această taină a Sfintei Euharistii.
Colindele în general prezintă ascultătorilor dogma ortodoxă înveşmântată în straiul idilic şi naiv al versului popular al colindei. Nici una din învăţăturile de bază ale credinţei creştine nu este uitată sau nefolosită în colindele noastre româneşti. În ele se răsfrânge învăţătura creştină despre păcatul strămoşesc, Întruparea şi Naşterea Mântuitorului, răscumpararea răscumpărarea oamenilor prin moartea -ţi Invierea Învierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfinţilor, Sfintele Taine, învăţătura despre rai şi iad şi judecata viitoare.
Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales Întruparea şi Naşterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprimă în mod simplu, fără speculaţii teologice subtile, ci cu sentimentul trăirii unui mare adevăr de credinţă. Fiul lui Dumnezeu S-a născut:
Colindele noastre religioase înfăţişează pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru crednicioşi şi rugătoare pentru neamul omenesc în versuri de o rară frumuseţe şi de o putere intuitivă vrednică de admirat.
Dar toate învăţăturile de credinţă exprimate în colinde sunt în legatură legătură cu aceea de mântuire, foarte frecventă şi ea în aceste creaţii, accentul punându-se pe frumuseţea cadrului spectacular al Naşterii si pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care această naştere le picură în sufletele creştinilor. La evenimentul Naşterii sunt de faţă toate planurile creaţiei şi ale firii: cerul reprezentat prin îngeri, lumea cuvântătoare a pământenilor, înfăţişată prin păstori şi lumea necuvântătoare, înfăţişată prin plante şi animale de tot felul. Tatăl Însuşi coboară din ceruri să binecuvinteze lumea. Totul se petrece ca intrîntr-o slujbă cerească asemănătoare Sfintei Liturghii, pe care credincioşii o ascultă în fiecare Duminică:
''De-auzi gazdă ori n-auzi
Cântau sfintele cântări''.
Colindele au avut si marele rol de a păstra şi apăra credinţa ortodoxă atunci când prozelitismul eterodox încerca să rupă unitatea de credinţă a ortodocşilor, pentru a dezmembra, în acelaşi timp şi unitatea lor naţională. Păstrând şi mărturisind aceleaşi adevăruri de credinţă, colindele s-au numărat printre mijloacele populare cele mai eficace de apărare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufletească a credincioşilor nostri ortodocşi de pe tot întinsul României ortodoxe. Documente vrednice de încredere mărturisesc ferm că românii transilvăneni preferau să cânte de Crâciun Crăciun colindele învăţate din străbuni, în locul cântecelor care li se impuneau de cei străini de legea lor.
În acelaşi timp, colindele scot în evidenţă legătura strânsă a strămoşilor cu Ortodoxia şi, în special cu Patriarhia ecumenică făcând ca în versurile lor să răsune numele oraşului Constantinopol:
''La poartă la Ţaringrad,
S-a născut mare-mparatmpărat.''
Colindele româneşti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale şi sociale pe care le exprimă. Pe lângă mesajul ceresc al mântuirii, colindele au format şi o şcoală de îmbărbătare, de nădejde şi de virtuţi morale în viaţa credincioşilor, exprimând dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea şi bunătatea, cinstea, dragostea de ţară, eroismul, bucuria sărbătorilor, dorinţa de prosperitate, belşug şi pace, ca idealuri nepieritoare şi caracteristici esentiale esențiale ale sufletului poporului nostru. În ele eticul s-a imbinat îmbinat in chipul cel mai armonios şi mai fericit cu esteticul.
Actualizând în fiecare an amintirea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, colindătorii duc cu ei la casele credincioşilor voia bună, cinstea şi dragostea, aşa cum se vede din aceste urări:
Tot omul să fie bun".''
Bunătatea aceasta a românului, cunoscută pretutindeni sub numele de ospitalitate, este răsplatită răsplătită de urările de la sfârşitul colindelor:
''Busuioc verde pe masă,
Alături de bunătăţile care izvorăsc din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, colindele reflectă o calitate şi o virtute tot aşa de specifică pentru credincioşii noştri şi anume cinstea. Pentru poporul român cinstea este tot aşa de valoroasă şi de scumpă ca şi dreptatea şi libertatea, iar colindele au fost un îndemn permanent la păstrarea ei.
Colindele preamăresc virtutea cumpătării, şi strâns legat de ea, postul din care, de altfel, izvorăşte, laudând lăudând pe cei ce postesc:
''Ferice de cei postelnici,
Şi-mi ajună ajunurile''.
Cadrul virtuţilor infăţisate înfăţișate de colinde se întregeşte şi cu aceea a dărniciei, adică a într-ajutorării întrajutorării aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci când el este în suferinţă şi în necaz. Ea este reflectată astfel într-un colind în care "Domnul bun, cest, Domn bun şi Om bun":
''Câţi flămânzi îmi trec
De asemenea, virtutea bărbăţiei, de care este legată răbdarea, este oglindită în colindele noastre româneşti.
În opoziţie cu lauda virtuţilor, colindele condamnă păcatele şi patimile omeneşti sau viciile, pentru urmările lor nefaste. Astfel, minciuna este înfierată în colinde, îndemnand îndemnând pe cei care o practică să se lepede de ea. Patima înşelătoriei, opusă cinstei şi corectitudinii, este biciuită în colindele cu caracter social, ca şi patima beţiei, ca izvor al altor patimi si păcate.
Dintre ideile sociale cea mai des întâlnită în colinde este aceea de pace, poporul român fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potriveşte cu firea lui bună şi blajină, cu dragostea şi cu generozitatea sa. Poporul nostru, care a cunoscut ororile războiului, şi-a dorit sieşi şi la toată lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump şi mai indispensabil vieţii sale, ca aceea care condiţionează bunăstarea materială şi spirituală a oamenilor. În colinde, taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu este slăvită pentru că ea a adus lumii împăcarea cu Dumnezeu, pentru că Pruncul născut în peşteră este D''omn Domn al păcii'' şi fiindcă Naşterea Lui a fost salutată cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu şi al păcii oamenilor. Această pace se instaurează odată cu venirea în lume a Mântuitorului Hristos, a cărui împărăţie este o împărăţie a păcii. Iată cât de frumos redă această idee un colind de vânătoare:
'' Ho, ho-ho! Nu vă-narmaţi!
==Bibliografie==
* http://lumeacrestinilor.blogspot.com/2008_12_01_archive.html * http://cornel.nistea.com/scrieri/memorii/craciunul-primiti-colindatori.htm
[[Categorie:Literatură creştinăcreștină]][[Categorie:Viaţa Viața Bisericii]]
[[Categorie:Crăciun]]