2.632 de modificări
Modificări
m
Schimbare legătură
Terminologia creștină de origine latină din limba română privind noțiunile fundamentale de credință și viață religioasă demonstrează o creștinare a populației daco-romane până în secolul IV. Aceste cuvinte nu s-au născut într-un mediu izolat, adică numai în fosta provincie Dacia Traiană, ci s-au format în întreg spațiul balcano-dunărean, în grupul de provincii cunoscute sub numele de Illyricum sau Iliricul (romanitatea dunăreană). Dovadă sunt cuvintele din aromână, meglenoromână și istroromână menționate în articol. Ele demonstrează că poporul român era complet încreștinat la venirea slavilor și chiar a contribuit la creștinarea acestora, din momentul în care s-au așezat în provinciile imperiului roman de răsărit (bizantin).
Pe lângă fundamentul latin, limba română a împrumutat cuvinte direct din greacă la fel ca toată [[Biserica Ortodoxă|Biserica creștină]] din vremea [[apostol]]ilor. Mai târziu, în secolele IX-XI, limba română a primit cuvinte slave în privința organizării Bisericii și cultului. Această înrâurire a venit prin [[Încreștinarea_bulgarilor#Infleunța liturgică pe pământurilor româneștiIntroducerea liturghiei slave la români|ritul bizantino-slav]] care a dăinuit [[Introducerea_limbii_române_în_slujbe|până în secolele XVII-XVIII]].
== Descriere generală ==
