2.632 de modificări
Modificări
Adăugare unele completări de la Pr. Dumitru Stăniloae
În Imperiul Roman de Apus se folosea, din secolul III, paralel cu basilica, și cuvântul specific creștin ''ecclesia'' (ἢ ἐκκλησία), folosit în Răsărit încă din secolele II-III. Cu sprijinul autorității centrale bisericești, termenul basilica a fost înlocuit treptat și a rămas cel de ecclesia (popular eclesia), din care s-au format în limbile romanice apusene termenii église (franc.), chiesa (ital.), iglesia (span.), igreja (portug.). De remarcat că în Apus acest termen s-a extins de la comunitatea sau adunarea credincioșilor la locașul de cult (deci invers decât în cazul cuvântului basilica). Limbile germanice au derivate din grecescul κυριακόν (kirche germ., church engl., kyrkan suedeză).
Conform Pr. [[Dumitru Stăniloae]]<ref name="stăniloae" />, ''biserică'' provide de la ''basilikais aulais'', săli publice din Asia Mică devenite locașuri de cult creștine în secolul II. De asemenea, el argumentează că slavonul ''църква'' (tsarkva = biserică) provine tot de la românescul ''biserică'' ca o prescurtare (serca-sercva-tsercva).
==== Dumnezeu ====
==== Floriile ====
[[Floriile]] (forma veche populară ''flurii'') poartă numele unei sărbători păgâne de primăvară, Floralia (în latina vulgară Florilia), adică sărbătoarea zeiței Flora sau a florilor, care se prăznuia primăvara, fiind apropiată ca dată de [[Intrarea Domnului în Ierusalim|[Intrarea Mântuitorului în Ierusalim]].
În [[Cazania lui Varlaam]], în Didahiile lui [[Antim Ivireanul]] și chiar în unele ediții vechi ale cărților de slujbă apare sub forma: Duminica Florilor. În Apus sunt termeni diferiți: Dimanche des Rameaux (franc., popular Pâques fleuries), Domenica delle Palme (ital.) etc.
* [[suflet]] (din suflo-are = a sufla, vulg. sufflitus)
* poporan (din popularis-e, cu sensul de enoriaș, termen arhaic, în trecut se folosea în Transilvania și verbui a popori, în înțelesul de a păstori).
* După opinia unor teologilorteologi, cuvintele a mântui, [[mântuire]], ar veni din latinescul manes (sufletele morților) și tueor-tueri = a păstra (in arom, mânduire). Astfel, acest cuvânt ar fi fost luat de maghiari<ref>Pr. [[Dumitru Stăniloae]] argumentează că ungurescul ''templom'' folosit de maghiari cu înțelesul de ''biserică'', deși evident latin, nu avea cum să vină de la popoarele latine occidentale care nu mai foloseau niciunul termenul ''templum'' pentru biserică. În schimb, termenul a fost luat tot de la români, care încă folosesc ''tâmplă'' pentru iconostas.</ref>de la români ci nu invers<ref name="stăniloae" />.
* Cuvântul [[preot]] vine din presbiter luat din grecescul πρεσβύτερος, trecut in latina vulgară sub forma prebiter (arom. preft: istr. preut)
* [[episcop]] din episcopus (gr. επισκοπος) care in textele vechi apare sub forma piscup.
De aceea românii nu au termeni ca Deus (Dumnezeu), creator mundi (făcătorul lumii), ecclesia (biserică), fides (credință), oratio (rugăciune), pater (tată, părinte), incarnatio (intrupare), assumptio (înălțare), redemptio (răscumpărare), resurrectio (înviere), remissio (iertare), regnum Dei (împărăția lui Dumnezeu), virgo (fecioară) etc., ci termenii menționați mai sus, formați în cadrul romanității dunărene sau în spațiul carpato-balcanic (sau daco-moesic) de către populația de limbă latină de aici.
Pr. [[Dumitru Stăniloae]] adaugă despre acestea<refname="stăniloae">[[Dumitru Stăniloae]], ''Ortodoxie și naționalism'', eseul ''Rolul ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale'', 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf</ref>:
:''Acești termeni creștini latini se dovedesc creați de poporul nostru, ca latinitate orientală, dintr-o vreme când nu începuse să iradieze un vocabular creștin de la Roma, adică dinainte de sfârșitul sec. II, când creștinismul de acolo a început să-și dea o expresie literară proprie, care s-a întins în tot Occidentul (prin presbiterul Cajus, [[Ipolit Romanul|Ipolit]] și prin [[Tertulian]]). Acești termeni folosiți de poporul nostru neîntrerupt de la începuturile creștinismului lui, arată că creștinismul a pătruns în sânul lui cel puțin o dată cu pătrunderea lui în Italia, dar într-un mod mult mai masiv, fiind mai aproape de Asia Mică; dar și că acest creștinism, departe de a afecta latinitatea lui, a contribuit ca el să se distingă ca un popor latin aparte foarte de timpuriu față de latinitatea din Occident, formându-se ca un popor latin propriu.''
