2.632 de modificări
Modificări
Adăugare detalii
O prezentare a vieții '''preoților ortodocși români din vechime''' este foarte anevoioasă din lipsa izvoarelor documentare asupra acestei probleme. Dacă despre cârmuitorii lor bisericești ([[mitropolit|mitropoliți]] și [[episcop|episcopi]]) știrile sunt atât de sărace, încât nu putem nici măcar reconstitui este dificilă până și reconstituirea cu exactitate șirul a șirului lor, cu atât mai sărace sunt cele despre [[smerenie|smeriții]] [[preot|preoți]] de mir din felurite sate și cătune, care duceau o viață grea, alături de fiii lor duhovnicești. Un german care a fost un timp în serviciul domnitorului Gheorghe Ștefan al Moldovei - pribegit și prin Transilvania - scria că „''preotii sunt la fel cu poporul, ca port și ca gospodărie țărănească; între ei și oamenii de rând nu este altă deosebire decât aceea că știu să citească și să scrie și că poartă părul lung, pe când oamenii de rând se tund''”<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>. {{Citat|Preoții poporului sau parohii slujesc Liturghia în dumineci și în zilele de sărbători, dar nici o dată în zilele săptămânii. Ei se ocupă cu lucrul câmpului: ară, grăpează, seceră, treieră grâul, ca și ceilalți țărani, găsești câte șase preoți în satele mai mari... ca îmbrăcăminte nu se deosebesc de ceilalți țărani... La adunări nu țin deloc cuvântări compuse după puterea lor. Iar în zilele de sărbători și duminica, după ce s-a terminat Liturghia, predică dintr-o carte veche ([[Cazania lui Varlaam|Cazania]]) și nu pronunță nici ce nu e cuprins în ea|Iezuitul Andreas Freyberger în 1702<ref name="păcurariu2" />}}.
== Antichitate ==
Unii din ei întrețineau legături cu domnii Țării Românești, mijlocind, probabil, anumite afaceri comerciale ale acestora cu sașii brașoveni (de pildă, la sfârșitul secolului al XV-lea, preoții Costa și Coman, care au fost invitați în Țara Românească). Ei erau folosiți și de oficialitatea Brașovului, în calitate de „scriitori la cetate”, adică interpreți și corespondenți pentru [[limba română]] ai Statului orășenesc. În această calitate, făceau parte din personalul administrativ al Sfatului, cu un salar anual, fixat cu timpul la 12 florini, la care se adăuga uneori și un premiu, la sfârșitul anului. Erau trimiși adesea cu felurite misiuni la domnii Țării Românești și ai Moldovei.
=== Numărul preoților ===
Numărul preoților era destul de ridicat. Unele sate aveau mai mulți preoți (în 1691, adunarea comitatului Maramureș hotăra să nu fie mai mult de doi preoți într-un sat). Unii din ei aveau și alte îndeletniciri: dieci ([[cântăreț]]i), copiști de manuscrise, zugravi de biserici și de [[icoană|icoane]], legători de cărți.
De obicei, preoția se moștenea din tată în fiu, încât o parohie era păstorită, poate sute de ani, de preoți din aceeași familie (adevărate "dinastii" preoțești se pot urmări însă în secolele XVIII-XX). În aceste cazuri, tatăl era și dascălul fiului care se pregătea să-i urmeze la altar.
=== Protopopii ===
Sunt unele știri despre [[protopop]]ii transilvăneni. Ei erau aleși de mitropolit și de soborul mare din Alba Iulia, fiind confirmați în slujba lor fie de principe, fie de autoritățile locale (comitat, cetate etc.). Erau membri de drept ai „soborului mare” al Mitropoliei (din care făceau parte și unii preoți), care se întrunea la Alba Iulia, o dată pe an, de regulă prin iunie, având ca atribuții alegerea mitropolitului, a „juraților” Mitropoliei, precum și felurite probleme administrative. Ca oameni de încredere ai mitropolitului („chip vlădicesc”), protopopii inspectau pe preoți, încasau dăjdiile vlădicești, pronunțau sentințe de divorț, aplicau amenzi.
În toată Transilvania erau aproximativ 50 de protopopi. Ei aveau multe venituri din parohiile de sub ascultarea lor. Toți protopopii dădeau anual câte 10-20 florini cetății sau principelui, în afară de darurile de [[Crăciun]], [[Sfintele Paști|Paști]] și [[Rusalii]].
Unii protopopi au ajuns la situații deosebite, datorită orientării lor filocalvine. De multe ori, principii calvini numeau protopopi fără să mai întrebe pe mitropolit (Petru din Cluj, Ștefan din Berivol). Aceștia erau puși sub ascultarea superintendentului calvin, având dreptul de a face vizite canonice în satele respective, de a predica românește și de a ajuta la propagarea doctrinelor calvine.
O situație privilegiată a avut și protopopul filocalvin Ioan Zoba din Vinț, ridicat de Mihail Apaffi la rangul de nobil, împreună cu fratele său și cu toți urmașii lor. Deși era un bun cărturar, totuși el a avut un rol odios în judecarea și condamnarea sfântului mitropolitului [[Sava Brancovici]]. Se cunosc cazuri și de alți preoți înnobilați, desigur tot pentru orientarea lor filo-calvină.
== Preoțimea din Moldova şi Țara Românească ==
Remarcăm faptul că preoții de mir din Țara Românească și Moldova nu s-au putut ridica la o stare culturală deosebită cum erau cei de la Brașov, de pildă, pentru că aici rolul precumpănitor în viața bisericească îl deținea cinul călugăresc.
=== Numărul preoților ===
Numărul preoților era destul de ridicat. Aproape în fiecare sat existau mai mulți preoți și [[diacon]]i. De regulă, slujeau în duminici și sărbători, în zile de sâmbătă, când săvârșeau pomenirea celor răposați, iar în timpul posturilor slujeau și în zilele de miercuri și vineri.
În satele cu mai mulți preoți și diaconi, slujeau pe rând, fiecare câte o săptămână. Cei mai în vârstă și care se bucurau de mai mult prestigiu în fața credincioșilor primeau, din partea ierarhului locului, darul [[duhovnic]]iei.
Toți trăiau din ofrandele credincioșilor pentru slujbele pe care le săvârșeau, fie în biserică, fie pe la casele acestora. Toți munceau la câmp alături de credincioșii lor. Unii cunoșteau felurite meșteșuguri legate de nevoile Bisericii (copiști, tipografi, zugravi de biserici, legători de cărți, sculptori în lemn și piatră), sau chiar din cele rezervate, într-un fel, numai mirenilor (tâmplari, croitori etc.). Nu purtau haine preoțești speciale, ci se îmbrăcau ca și ceilalți țărani, de care se deosebeau doar prin barbă și plete.
=== Aplicarea legii ===
Abaterile clerului, de orice natură ar fi fost, erau judecate de chiriarhul locului, și nu de dregătorii domnești. Astfel, la 24 februarie 1649, deci în timpul lui [[Vasile Lupu]], s-a hotărât, în sfatul domnesc al Moldovei, ca fiecare chiriarh să judece în eparhia sa pe călugări, călugărițe, preoți și diaconi, iar pe episcopi să-i judece mitropolitul.
Așezământul lui Vasile Lupu privind neamestecul autorității civile în judecata slujitorilor Bisericii a fost întărit și de Gheorghe Ghica în 1658, și de Ștefăniță Lupu în 1659, în afară de crima de omor, care
urma să fie judecată în Divan. Alte hrisoave domnești, mai târzii, întăresc aceste dispoziții.
Rânduielile respective s-au păstrat mult timp, căci [[Dimitrie Cantemir]] scria în ''Descrierea Moldovei'' că:
:''pentru greșeli mai mici fiecare se pedepsește de către mai marele său: diaconul de preot, preotul de protopop, ieromonahul și călugărul de egumen sau arhimandrit, protopopul, egumenul și arhimandritul de episcop, episcopul de mitropolit, mitropolitul de domn... Pentru greșeli mai mari, care trebuie pedepsite sau cu moartea ori cu luarea preoției, numai preoții, iermonahii sau călugării stau sub judecata episcopilor lor. Iar starețul, arhimandriții și arhiereii nu se pot pedepsi decât de către domn.''
===Protopopii===
Un rol însemnat în viața bisericească de atunci aveau [[protopop]]ii, câte unul sau chiar mai mulți în fiecare județ. Ei erau oamenii de încredere ai ierarhului locului, pe care-l informau de cele ce se petrec în [[eparhie]] și-l ajutau în administrație. Ei recomandau candidați la [[hirotonie]], cereau dispense de căsătorii în grade de rudenie sau dădeau mărturii în cazuri de divorț, săvârșeau anchete în parohii, judecau abaterile clerului în subordine, în numele chiriarhului, figurau ca martori în felurite acte juridice etc.
O parte din aceste atribuții le reveneau datorită faptului că pe atunci mitropoliții și episcopii eparhioți erau aceia care pronunțau sentințe de divorț, dădeau dispense de căsătorie și pedepseau pe cei care trăiau în concubinaj. Trebuie menționat că mitropoliții, uneori și episcopii, erau însărcinați adeseori de domnii țării cu judecarea unor procese civile și penale (de moștenire, proprietate, furt, ucideri etc.), deci aveau [[Raportul dintre domniile românești și Biserică|atribuții judecătorești]] foarte largi.
== Note ==
<references />
==Surse==
*[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
== A se vedea și ==
