14.992 de modificări
Modificări
m
corr.
=== Tipărirea în slavonă ===
Datorită necunoașterii alfabetului slav în Apusul Europei, unde începuse să se răspândească tehnica tiparului, imprimarea de cărți slave s-a produs ceva mai târziu. Cea dintâi carte tipărită cu alfabet slav este un Missale Romanum ([[Liturghier]]), cu caractere glagolitice amestecate cu chirilice, pentru croații catolici (1483). Locul tipăririi se presupune că a fost Veneția, unul din cele mai însemnate centre tipo-grafice tipografice ale vremii.
Peste zece ani, deci în 1493, s-a tipărit la Veneția a doua carte cu caractere [[Chiril și Metodie#Lucrările|glagolitice]], tot pentru croații catolici, cunoscută sub numele de Breviarium Illyricum sau Breviarium Croaticum, în tipografia lui Andreas Toressani (Andrea Torresano), colaboratorul și socrul celebrului tipograf venețian Aldo Manuzio zis „cel Bătrân” sau Aldus Manutius (1449-1515). Aceștia au pus în funcțiune cea mai renumită tiparniță din câte s-au cunoscut până atunci (un exemplar din acest Breviarium se păstrează în Biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu).
Abia în Evanghelia tipărită la București, în anul 1682, s-au tipărit pentru prima dată pericopele evanghelice în felul cunoscut și azi, după zilele liturgice ale anului, începând cu Duminica Învierii. Însemnătatea Tetraevanghelului lui Macarie stă în faptul că este prima tipăritură de acest gen, pentru toți credincioșii ortodocși care foloseau limba slavă în cult. Prezintă un interes deosebit și prin aspectul său grafic, fiind cel mai izbutit dintre tipăriturile macariene.
Tetraevanghelul din 1512 este cunoscut în două ediții. În afară de ediția obișnuită, se cunosc mai multe exemplare pe pergament subțire, cu un format mai mare al paginii, cu minunate frontispicii și inițiale colorate cu mina, cu aur, carmin albastru și verde peste cernelul cerneala tipografică, încît încât lasă impresia unui manuscris (așa făcuse și inventatorul tiparului, Gutenberg, cu Biblia sa de 42 de rânduri).
Tetraevanghelul lui Macarie a cunoscut o largă răspândire. Mărturie stau exemplarele găsite peste hotarele țării (Petersburg, mai multe în Moscova, mănăstirea Hopovo în Iugoslavia). A fost reeditat la Sibiu, în 1546, de Filip Moldoveanu, și la Belgrad, în 1552, de meșterul tipograf Mardarie ieromonahul din mănăstirea Mîrkșa. Ediția de Belgrad reproduce și stema Țării Românești, ceea ce ne face să credem că s-a tipărit cu ajutorul domnitorului de atunci, Mircea Ciobanul, care va fi comandat un număr de exemplare și pentru Biserica țării sale. În 1562, a fost reeditat, dar fără stema Țării Românești, de același Mardarie, care a lucrat acum și literele (un exemplar se găsea în Biblioteca fostei Mitropolii de la Blaj, azi la Biblioteca Universității din Cluj). Probabil edițiile coresiene ale Tetraevanghelului (Brașov 1562, 1579 și 1583) sunt reproduse după cel din 1512.
=== Despre cele trei tipărituri ===
Limba celor trei cărți tipărite de ieromonahul Macarie în Țara Românească este slavona bisericească de redacție medio-bulgară. Am arătat, în altă parte, că limba slavă a fost consacrată ca limbă liturgică în secolul al IX-lea prin traducerile cărților bisericești făcute de Sfinții Chiril și Metodie. Dar limba bisericească slavă din secolul al IX-lea, numită de unii veche bulgară, pe atunci o limbă vie, a rămas cu timpul o limbă moartă, folosită numai de Biserică. Ea a suferit însă diferite influențe din partea limbilor vii, ale popoarelor slave care o foloseau în cult, încât s-au născut redactiile redactările medio-bulgare, medio-sârbe și rusești ale limbii bisericești slave.
Trebuie subliniată bogăția și frumusețea ornamentelor care împodobesc cele trei tipărituri macariene, mai ales Liturghierul și Tetraevanghelul. Frontispiciile sunt formate din vrejuri împletite, cu coroane în părțile laterale, alcătuind uneori cercuri întretaiate întretăiate sau un pătrat, în centrul căruia se află stema țării, vulturul cu crucea în cioc. O altă podoabă artistică a cărților tipărite de Macarie o constituie inițialele ornate, deci litere mari desenate în același stil ca și frontispiciile, adică prin împletire de vrejuri florale și de plante. Toate acestea sunt asemănătoare cu frontispiciile și inițialele din vechile noastre manuscrise. Unele ornamente sunt în negru, altele în roșu. Tot în roșu sunt imprimate unele nume proprii și unele titluri. În Octoih se află și o planșă ilustrată, singura în toate tipăriturile lui Macarie, reprezentând pe Sfinții Iosif, Teofan și [[Ioan Damaschinul]].
Legătura celor trei tipărituri este cea obișnuită în acel timp: coperți de lemn îmbrăcate în piele, cu închizători metalice, desene geometrice cu chenare și mici ornamente. Prin măiestria execuției, tipăriturile lui Macarie din Țara Românească stau cu cinste alături de cele mai artistice tipărituri europene din acea vreme, cu mult superioare celorlalte lucrări de acest gen în limba slavonă.
=== Încheierea activității tipografice a lui Macarie ===
Activitatea tipografiei condusă de ieromonahul Macarie a încetat după 1512. În acest an Macarie a fost ridicat în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, în locul compatriotului său Maxim Brancovici. În urma alegerii lui ca mitropolit, n-a mai continuat activitatea tipografică, întrucât era ocupat cu lucrarea de reorganizare bisericească din timpul domniei lui Neagoe Basarab - începută încă sub Radu cel Mare, precum și cu supravegherea și dirijirea dirijarea cunoscutelor lăcașuri sfinte ctitorite de acest domnitor.
De asemenea, în timpul celor cinci ani de activitate tipografică în Țara Românească, Macarie nu și-a putut forma ucenici capabili să-i continue opera. Cu toate acestea, Neagoe Basarab a fost preocupat de gândul de a tipări cărți noi. Acest lucru reiese dintr-o scrisoare a sa, adresată judelui și celor 12 pârgari din Brașov, prin care stăruia să i se trimită niște tipare ce ne sunt de trebuință comandate la Brașov mai de mult.
=== Atelier de ucenici ===
Trebuie reținut și faptul că Dimitrie Liubavici a format în atelierul său tipografic primii ucenici de neam român care sunt cunoscuți cu numele. Cu alte cuvinte, s-a început înlocuirea treptată a meșterilor sârbi cu meșteri români, ajungându-se, în mod firesc, de la cartea slavonă la cea românească. În epilogul Apostolului erau menționați doi ucenici: Oprea și Petru. Acest Oprea va prelua conducerea tipo-grafieitipografiei. Tot el va tipări un Octoih în 1557 la Brașov, împreună cu diaconul Coresi. Deși nu este amintit în cărțile imprimate de Dimitrie Liubavici, Coresi și-a făcut ucenicia în tipografia acestuia.
În 1557, Coresi, ajutat de zece ucenici, a dat la tipar un Triod-Penticostar slavon, la Târgoviște, cerut de Pătrașcu cel Bun. Lucrarea a început la 8 iulie 1557 și s-a terminat abia la 30 iulie 1558, în a treia domnie a lui Mircea Ciobanul (1558-1559). Este o realizare tipografică de seamă, cu 11 gravuri inspirate din Sfinta Scriptură, care ocupă pagini întregi. N-ar fi exclus ca până în anul 1558 să fi fost imprimate și alte lucrări, care nu au ajuns până la noi. Cu Triodul-Penticostar, activitatea tipografiei la Târgoviște a încetat pentru aproape 90 de ani.
Majoritatea cercetătorilor au socotit că este vorba de un Catehism luteran (Al. Rosetti afirma că are la bază Catehismul mic al lui Luther), legând apariția lui de mișcarea de răspândire a Reformei printre români, mai ales că, în 1543, Universitatea săsească din Sibiu hotărăse ca toți locuitorii de pe „Pământul crăiesc”, indiferent de naționalitate, să primească noua învățătură a lui Luther, în fruntea orașului aflându-se Petru Haller, un luteran convins. Conform Pr. [[Mircea Păcurariu]], chiar dacă apariția Catehismului ar fi o urmare a mișcării de Reformă printre sașii transilvăneni, totuși este de contestat că a fost prelucrat după Catehismul mic al lui Luther, sau că a fost tradus din maghiară, cum au afirmat alți cercetători.
Conform Pr. Păcurariu, este fără îndoială că acest Catehism conținea principalele rugăciuni și învățături creștine pe care le întâlnim și în Catehismele de mai târziu: Cele 10 porunci, Simbolul credinței, Tatăl nostru ș.a., cunoscute de marea masă a credincioșilor români în propria lor limbă, chiar dacă slujba se săvârșea în slavonește, încât nu era nevoie să fie „traduse”. De aceea, este mult mai potrivit să fie numit Catehismul românesc din Sibiu din 1544. Faptul că nu a fost primit de toți preoții români, cum relata în scrisoarea sa pastorul Wurmloch, nu trebuie să surprindă, căci unii dintre ei, tradiționaliști, obișnuiți de sute de ani cu limba slavonă în cult, au acceptat la început cu greu schimbarea limbii liturgice, ceea ce pe atunci constituia un act revoluționar, considerat de unii o alunecare spre erezie, mai ales că introducerea limbii naționale în cult era cerută de toate confesiunile protestante care au luat naştere naștere atunci.
=== Concluzie ===
