Din Dobrogea se consideră că „învățătura creștină a fost cunoscută sporadic și în Dacia, încă de la sfârșitul secolului I” <ref name="Păcurariu" />, dinainte să fie cucerită de romani.
===Perioada pre-niceeanăPrimele secole de încreștinare===
Deși sub ocupație romană, Dobrogea a păstrat o oarecare autonomie: spre exemplu, Tomis își bătea moneda proprie și și-a păstrat vechile instituții tradiționale grecești. Astfel, deși în Dobrogea se vorbea în general limba latină, în orașele mari precum Tomis încă se vorbea greacă, păstrând relații economice-culturale strânse „cu toate marile centre ale lumii grecești din acel timp” <ref name="Păcurariu" />. Astfel, Tomis, din secolul II până la mijlocul secolului III se numea „metropolă a Pontului”.
În privința vieții creștine, este de așteptat că Sfinții Apostoli Andrei și Filip au hirotonit preoți în Dobrogea pentru a ajuta la răspândirea creștinismului<ref name="Păcurariu" />. De asemenea, coloniștii romani și negustorii orientali au contribuit la creștinarea unor locuitori, astfel încât prezența creștină acolo este confirmată și de dovezi arheologice. O gemă descoperită la Constanța datată între secolele II și IV are gravată „pe Mântuitorul răstignit pe cruce, având pe fiecare parte a sa câte șase apostoli, iar deasupra cuvântul [[IHTIS|ἰχθύς]]”. Pe lângă acestea „numărul ridicat de martiri care au pătimit în Schytia Minor sub Dioclețian și apoi sub Licinius dovedește vitalitatea și vechimea creștinismului în rândurile populației de aici”<ref name="Păcurariu" />.
După ===Persecuțiile lui Dioclețian și Liciniu=== Creștinismul a fost considerat religie nepermisă (''religio illicita'') în primele două veacuri și jumătate, trecând prin numeroase persecuții. Ultimele mare persecuție, cea a lui Dioclețian (284-305), este cea mai însemnată pentru Dobrogea și restul pământurilor românești „întrucât în cursul acesteia cunoaștem un număr însemnat de creștini din ținuturile dunărene, care au primit cununa muceniciei”<ref name="Păcurariu" />. Dioclețian, instigat de cezarul lui, Galeriu, a dat patru edicte împotriva creștinilor între 303 și 304, iar urmașul lor, Liciniu, a reînceput persecuția în 319 cauzând moartea martirică „pentru Hristos și Evanghelie [pentru] numeroși strămoși ai noștri daco-romani”<ref name="Păcurariu" />. Sursele principale pentru aceste acte martirice sunt ''Breviarul'' (martirologiul siriac, scris între 370-380), ''Hieronymian'' (o compilație martirologică din secolul VII bazată pe martirologiul romano-catolic de azi) și ''Sinaxarul Bisericii constantinopolitane'' (o listă de sfinți din secolul VIII, care stă la baza calendarului ortodox de azi)<ref name="Păcurariu" />. Printre martiri se numărau slujitori ai altarului (episcopi, preoți, diaconi, citeți), soldați din armată romană, si credincioși de diferite vârste și profesii: funcționari, negustori, țărani, bărbați sau femei. Cei mai mulți martiri au fost în provinciile Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior, și Sciția Minor, ultima fiind regiunea relevantă acestui articol. Astfel, în Dobrogea, putem enumera câțiva mucenici ce în 313 au fost canonizați:* 300-304: [[Efrem al Tomisului|Episcopul Efrem]] (Tomis)* 300-304: [[Evanghelicus al Tomisului|Episcopul Evanghelicus]] (Tomis)* 300-304: Chiril, Chindeus, Tasius (Axiopolis)* 300-304: [[Epictet și Astion din Halmyris|Preotul Epictet și tânărul ucenic Astion]] (Halmyris)* 300-304: Flavian și Filip (Noviodunum)* 319-324: [[Zotic, Atal, Camasis și Filip]] (Noviodunum)* 319-324: [[Tit și Gordian, episcopi ai Tomisului|Episcopul Gordian]], Macrobiu, Heli, Lucian, Zotic, Valerian (Tomis)* 319-324: Frații Argheu, Narcis, Marcelin (Tomis)* 319-324: [[Tit și Gordian, episcopi ai Tomisului|Episcopul Tit]] (Tomis) În afară de acești sfinți mucenici, numărul „martirilor cunoscuți din Tomis e însă mult mai mare—peste 60—după cum arată Sinaxarul Bisericii constantinopolitane”<ref name="Păcurariu" />. Deși persecuția lui Liciniu a fost sângeroasă, [[Edictul de la Milano|Edictul de la Mediolanum (Milano)]] proclamă din 313 proclama dreptul tuturor, inclusiv al creștinilor, la libertatea credinței și a cultului, ridicându-se ridica numeroase lăcașuri de cult (bazilici) pe teritoriul Dobrogei. Astfel, aceste schimbări întăresc organizația bisericească și ajută la o înflorire a culturii teologice, pregătind Dobrogea pentru a juca un rol important atât la Sinoadele Ecumenice cât și la încreștinarea teritoriilor române nord-dunărene prin trimiterea de [[horepiscop|horepiscopi]] peste Dunăre.
==Activitatea sinodală în perioada niceeană==
