Modificări

==Antropologie==

Antropologia creştin ortodoxă ne spune că omul a fost creat de [[Dumnezeu]] pentru a-L slăvi şi a trăi în comuniune cu El. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, toate fiinţele omeneşti au o valoare infinită pentru că poartă pecetea de neşters a Creatorului. Fiinţele omeneşti sunt alcătuite din trup şi [[suflet]], acestea fiind părţi permanente ale naturii umane. Omul a fost creat fără de [[păcat]], dar nu ca fiinţa desăvârşită; deci, deşi [[Adam]](primul om) a fost creat într-o stare de perfectă curăţie, el avea şi capacitatea de a creşte sufleteşte, de a se asemăna din ce în ce mai mult cu Dumnezeu.

Toată omenirea suferă (moarte, boli, şi toate relele) de pe urma păcatului, chiar dacă, să spunem în mod teoretic, o persoană anume nu ar avea nici un păcat. Noţiunea de "vină" nu face parte din antropologia creştin ortodoxă deoarece "vina" aparţine de legalitatea unei împrejurări şi nu se leagă direct de realitatea existenţei bolii de păcătoşenie. Deşi termenul de "păcat strămoşesc" este folosit în teologia creştin ortodoxă, nu se interpretează ca fiind simţământul de vină al lui Adam care s-ar transmite de la om la om; de fapt, păcatul strămoşesc este boala care se moşteneşte şi care se vindecă prin mântuire, readucând pe creştin pe drumul către desăvârşire, către asemănarea cu Dumnezeu.

Soteriologia înseamnă doctrina mântuirii. În Biserica Ortodoxă, prin mântuire se înţelege îndumnezeire(teosis), adică procesul infinit prin care creştinul se împărtăşeşte din ce în ce mai mult cu Dumnezeirea, devenind după Har ceea ce Hristos este după Fiinţa. Legat de îndumnezeire, Sfântul Atanasie cel Mare, a spus că "Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se poată facă dumnezeu."

Prin teosis, omul se umple cu viaţa dumnezeiască. În el se dezvoltă însuşiri dumnezeieşti, dar omul nu devine parte din Sfânta Treime. Omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu se amestecă cu Dumnezeu. Omul poate deveni dumnezeu după Har (Ioan 10,34), dar nu într-un sens politeistic, ci prin înfiere ca fii şi fiice ale Celui Preaînalt. O clasică figură de stil patristică folosită spre descrierea procesului de îndumnezeire este o sabie ţinută în foc şi care capătă treptat proprietăţile focului (lumină si căldură), dar rămâne sabie.

Clerul bisericesc este format de acei creştini din Biserica Ortodoxă care au fost chemaţi de Dumnezeu sa îndeplinească anumite funcţii de slujire şi conducere in Biserică. Ei înşişi nu sunt vrednici să ocupe aceste funcţii, dar în timpul slujbei de Hirotonie sau după caz Hirotesie, toţi cei prezenţi mărturisesc lucrarea Sfântului Duh, spunând la unison "Vrednic este!" (în greacă 'Axios'). Prin aceasta, nu se afirmă vrednicia credinciosului, ci faptul că Duhul Sfânt S-a pogorât peste el şi a îndeplinit lucrarea Sa, transformându-l în cleric.

Clerul bisericesc se împarte în doua mari categorii, ordinele mici si ordinele mari. Din ordinele mici fac parte citeţii, subdiaconii, iar în unele tradiţii cantorii(sau dascălii). Ordinele mari există din vremea apostolilor şi au rămas permanente in Biserică; ele sunt Episcopi, Preoţi (sau Presbiteri) şi Diaconi.

Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare

Sfinţii se pot înţelege în două feluri. Mai întâi sfinţii sunt toţi cei care sunt în Trupul lui Hristos - Biserica. "Sfânt" se traduce în mod literal ca persoană care a fost pusă deoparte pentru planul lui Dumnezeu, acesta fiind înţelesul esenţial. A fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte şi deci nu se leagă neapărat de vrednicia omului.

Biserica recunoaşte lucrarea lui Hristos întru sfinţii Săi, şi de aceea Ea îşi asumă responsabilitatea de a canoniza (glorifica) oficial pe sfinţi, fapt ce afirmă ca sfinţii sunt printre cei mântuiţi şi că vieţile lor pot fi luate ca exemplu, după cum Apostolul Pavel ne-a îndemnat să-l urmăm pe el după cum el îl urma pe Hristos (1 Corinteni 11, 1). Slujbe liturgice sunt alcătuite pentru sărbătorirea praznicelor sfinţilor, confirmându-se astfel locul sfinţilor în viaţa Bisericii.

Istoria Bisericii înregistrează progresul lucrării lui Hristos de-a lungul timpului. Istoria are o importanţă de ordin teologic în Ortodoxie datorită Întrupării lui Iisus Hristos; după cum Dumnezeu a ales să Se facă Om, tot aşa El alege să lucreze în cadrul istoriei, şi prin istorie pentru mântuirea noastră. Astfel, istoria Bisericii devine sacră, nu în acelaşi sens cu al istoriei Biblice care expune chiar venirea lui Hristos şi începutul mântuirii, ci ca mărturie a efectelor venirii lui Hristos care continuă de-a lungul generaţiilor următoare.