Modificări

Sfântul şi slăvitul [[prooroc]] '''Moise''', văzătorul de [[Dumnezeu]], este dătătorul legii celei vechi, şi, după [[tradiţie]], autorul [[PentateuculPentateuh]]ui ului (primele cinci cărţi ale [[Sfânta Scriptură|Bibliei]]). De la sfântul [[Grigorie de Nyssa]] încoace viaţa lui este considerată ca o icoană a vieţii duhovniceşti, a înaintării omului spre Dumnezeu. Pomenirea lui se face la [[4 septembrie]] şi Duminica strămoşilor.

Contestată de unii şi revendicată poate prea mult de alţii, personalitatea lui '''Moise''' a rămas în istoria biblică drept un nume de referinţă pentru aportul adus la izbăvirea lui [[Israel]], icoana mântuirii lumii. Moise a rămas o personalitate de vocaţie universală "vrednică de respectul tuturor timpurilor", dacă avem în vedere, desigur, influienţa influenţa covârşitoare ce o mai are încă asupra întregii lumi, legea divină cu destinaţie permanentă data prin el.

Moise e un personaj istoric, a cărui personalitate puternică, aspră, se înrudeşte cu cea a unui conducător de popor, laolaltă mistic, legiuitor şi şef războinic... Moise, al cărui nume, ''Mosis'', este mai degrabă egiptean, a fost crescut, educat, instruit la curtecurtea faraonului Egiptului.

Chiar dacă etimologia numelui, după unii învăţaţi (cum am văzut puţin mai sus), ar fi de origine egipteană, semnificând cel născut, prin analogie cu unele nume egiptene teofore, de tipul: ca Thoutmes sau Ramses etc., el rămâne totuşi în exclusivitate al israeliţilor, atât ca origine cât şi ca destin. Conform [[Cartea Ieşirii|cărţii Ieşirea]], atribuită lui Moise însuşi, numele acestui personaj ar avea o etimologie populară ebraică, însemnând "tras în sus" sau "scos din (apă)" – Cfcf. textului biblic de la Ieşire 2, 10.

[[Iosif Flaviu ]] deriva acest nume de la cuvântul coptic ''mo'' = apă şi ''sese'' = mântuit. Este sigur, că această formă ebraizată a numelui egiptean şi forma primitivă egipteană a lui, după părerea majorităţii învăţaţilor, este Mesu, care adesea se întâlneşte pe monumentele egiptene şi de scriitori greci se redă ca Mosis. Traducătorii alexandrini, evident, s-au ţinut de derivaţiunea lui Flaviu şi redau acest nume Moisis. Poate că regina, în darea acestui nume copilului a avut în vedere să cinstească amintirea tatălui ei în numele căruia Totmes sau după transcrierea grecească Totmosis se aude numele Moise.

Moise provenea din seminţia lui Levi: "Şi iată numele fiilor lui Levi după neamurile lor; … Amram a luat-o de fremeie pe Iochebed, fata unchiului său, iar aceasta i-a născut pe [[Aaron ]] şi pe Moise, precum şi pe Miriam, sora lor" (Ieşire 6, 16 şi 20). Tribul lui Levi se remarca drept cel mai talentat şi admirabil ataşat la cultura egipteană, dar păstrând ca intr-un sicriu viu, tradiţiile părinţilor, credinţa strămoşilor şi aşezămintele lor.

Iosif Flaviu istoriseşte că Moise era de o frumuseţe rară şi cu o minte ageră, încât fata lui Faraon se şi gândea că va fi urmaş la tron. Într-una din zile îşi prezentă odorul său lui Faraon în braţe cu o mică cuvântare, atrăgând atenţia asupra frumuseţii mai mult decât omeneşti, având un spirit înalt şi nobil. Faraon îşi scoase coroana regală şi o puse pe capul lui Moise. Speriat, copilul se smulse din mâinile lui, puse coroana jos, se urcă cu picioarele pe ea şi încerca să stea pe ea. Se întâmplă să fie de faţă şi un scriitor sacru, care, cu câtva timp înainte de naşterea lui Moise prezisese că trebuie să se nască un copil de evreu, care va sfărâma puterea Egiptului şi văzând ce a făcut acest copil, strigă cu glas mare şi spuse: Iată, o rege, acel copil, pe care zeii ne-au poruncit să-l omorâm pentru propria noastră siguranţsiguranţă. Priveşte, cum adevereşte el proorocia; el răstoarnă supremaţia ta şi calcă în picioare coroana ta. Ucide-l dar! Şi să înceteze egiptenii de a mai fi chinuiţi de frică, iar evreii să înceteze de a se mai trufi cu nădejdile lor. Principesa, auzind cuvantarea cuvântarea asta, se repezi la copil şi apucându-l, fugi cu el afară. Regele nu voi să urmeze sfatul scriitorului şi, astfel, Moise scăpă şi de această a doua primejdie.

Odată ajuns la maturitate, bucurăndubucurându-se de multe privilegii la curte, Moise este privit cu suspiciune, ură, îndoială şi [[invidie]]. De aceea se gândeşte la două alternative:

*să intre în viaţa administrativă a Egiptului cu recunoaşterea întâmplatoare întâmplătoare sau treptată a [[idolatrie]]i, ca religie de stat, ceea ce nu putea satisface tendinţele lui;:

Într-adevăr , tradiţia mărturiseşte că Moise a ales cariera militară. Iosif Flaviu istoriseşte că într-o batălie bătălie între Egipt şi Etiopia, Moise a comandat armata egipteană cu mare succes. Peste sute de ani, Sf. [[Apostolul Ştefan (Întâiul-mucenic)|Arhidiacon Ştefan ]] îl va caracteriza ca pe bărbatul puternic în cuvânt şi în faptă (F.A. 7, 22). De fapt, aşa se explică şi forţa şi arta militară cu care Moise organizează foarte rapid scoaterea evreilor din Egipt.

Abia după acest război, Moise se află în mare cumpănă: să stea de partea lui Dumnezeu şi a conştiinţei sau contra lor. Pe de o parte se aflau toate ispitele pe care le prezenta lumea şi trupul; comorile Egiptului (Evrei 11, 26), palatul regal, aurul, argintul, placerile plăcerile şi desfătările cuţiicurţii, ospeţe, vânători, desfatările desfătările păcătoase, iar pe de altă parte erau conştiinţa, cinstea, ataşamentul natural şi patriotismul, acea înclinaţie spre viaţa superioară şi nobilă; calea sacrificiului cu toate necazurile şi greutăţile ei.

Decizia lui Moise a fost pusă de Dumnezeu în inima sa, lucru intuit şi explicat cu acurateţe [[Apostolul Pavel|marele Pavel]]: Prin credinţă Moise, cănd când a crecut crescut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând ca mai bine să îndure laolaltă cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă desfatarea desfătarea păcatului cea trecătoare, mai mare bogăţie decât comorile Egiptului a socotit el ocara lui Hristos, fiindcă se uita înainte, drept la răsplată (Evrei 11, 24 – 26).

Nu putem înţelege cum s-a răzvrătit Moise împotriva societăţii faraonice vulnerabilă, coruptă, plină de conflicte şi cinism, decăt decât analizând starea socială total defevorabilă defavorabilă în care se aflau evreii. Ei au fost pedepsiţi de patru ori:

#au fost făcuţi scalvi sclavi (Ieş. 1, 11 - 12);

Starea socială împovărtoare împovărătoare în care se găseau evreii stărneşte copasiunea stârneşte compasiunea lui Moise pentru fraţii săi, deşi pe tot parcursul vieţii sale, Moise a împletit armonios mila cu dreptatea. Că Moise a avut un deosebit simţ al dreptăţii ne dăm seama din urmatoarele următoarele patru întamplăriîntâmplări:

Stă în pribegie, departe de fraţii oropsiţi, timp de patruzeci de ani, nu pentru că se căsătorise şi avea familie, ci pentru faptul că era un bun psiholog şi un mare analist politic şi social: unitatea evreilor nu era bine închegată; trebuia ca exploatarea să devină insuportabilă, pentru ca fiii lui [[Israel]] să-l dorească de conducător şi să dorească eliberarea; să vină la conducerea Egiptului alt faraoncare faraon care să nu cunoască bine pe Moise şi să-l urmărească pentru a-l ucide; în fine Moise să se declare conducător.

Imediat ce a ajuns în Egipt, Moise se întâlneşte cu Aaron şi cu bătrânii poporluipoporului. Au cerut lui [[Faraon]] să lase poporul pentru a aduce jertfă Domnului în pustie. Dispreţuitor, Faraonul refuză sub pretext că evreii caută ocazii de a trândăvi.

Şi poporul israelit plecă la drum, adunându-se după un plan dinainte pregătit, sub steagurle steagurile bătrânilor lor şi concentrându-se împrejurul steagului central, unde se afla sufletul întregii mişcări naţionale: conducătorul şi eliberatorul poporului – Moise.

Timp de patruzeci de ani, poporul ales trece prin multe întâmplări prin pustiul Sinai, fiecare întămplare întâmplare avându-şi semnificaţia ei. În tot acest răstimp, Moise a fost preocupat de ducerea la îndeplinire a planului divin. De multe ori Moise s-a întristat, dar tot de atătea atâtea ori s-a rugat lui Yahve pentru iertarea poporului; tot de atâtea ori Moise se arată a fi recunoscător, îndemnându-i pe evrei: Să-I cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit (Ieş. 15, 1).

Chiar dacă a oscilat de căteva câteva ori, totuşi Moise rămâne unul dintre cei mai credincioşi profeţi ai Vechiului Testament. De aceea Sfântul Apostol Pavel îl dă ca exemplu demn de urmat când scrie Epistola către Evrei: Prin credinţă, Moise ajungând mare, s-a lepădat de a se numi fiul fetei lui Faraon (Evr. 11, 24); Prin credinţă a părăsit el Egiptul, netemându-se de mânia regelui; ca şi cum L-ar fi văzut pe Cel – Nevăzut, a rămas neclintit (Evr. 11, 27).

În viaţa lui de 120 de ani, Moise n-a căutat propria sa înălţare, n-a căutat slava deşartă, pământescă pământească (am văzut mai sus că de mic copil calcă în picioare coroana regală a lui Faraon). Renunţă la toate onorurile şi dregătoriile pentru a se dărui slujirii neamului său atât de oropsit.

Proorocul Moise a fost o personalitate complexă: scriitor de excepţie, narator istorcistoric, legiuitor, poet, lider politic şi religios. Faima lui s-a extins până în vremea Noului Testament. Mântuitorl aminteşte de scrierile lui Moise: Despre morţi, că vor învia, n-aţi citit oare în cartea lui Moise? (Mc. 12, 26); şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor după legea lui Moise... (Lc. 2, 22); de aceea va dat Moise tăierea împrejur... (In. 7, 22). În [[Noul Testament]], cei care au stat cu Hristos pe Muntele Taboruluila [[Schimbarea la Față]] a Domnului [[Iisus Hristos]], au fost Moise şi [[IlieTesviteanul]], reprezentanţii Legii şi ai proorocilor din Vechiul Testament.

Cel mai mare [[profet ]] al tuturor timpurilor şi-a împlinit menirea... astfel dispare acela care a făcut dintr-o colonie de sclavi un popor curajos, liber şi mândru, unit cu Dumnezeul său şi ascultând de propria lege.

Ca o concluzie la cele de mai sus desprindem ideea că prin tot ceea ce a făcut şi întreprins Moise pentru poporul său a vrut să-l atenţioneze şi de fapt pe noi toţi să trecem prin viaţă ca printr-o călătorie în care-L avem de ghid pe Dumnezeu. Dacă ni se pare că lipseşte, avem poruncile Decalogului[[Decalog]]ului, prin care ajungem la finalul călătoriei, ce nu poate fi altul decât împărăţia veşnică făgăduită fiecăruia, ca altă dată fiilor lui Israel.