O problemă foarte răspândită în practica liturgică românească a ultimului secol constă în folosirea pe alocuri a unei variante greşite de traducere a cântării: ''Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare-de-Dumnezeu... ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai '''slăvită(ἐνδοξοτέραν)''' (ἐνδοξοτέραν) fără-de-asemănare decât serafimii... pe tine... te '''mărim(μεγαλύνομεν)''' (μεγαλύνομεν).'' - astfel, cei doi termeni marcaţi cu aldine, diferiţi în greacă, sunt traduşi la fel: "ceea ce eşti mai... mărită decât serafimii... te mărim".

Pr. prof. Paraschiv Anghelescu explica explică această diferenţă în documentatul său într-un documentat studiu de liturgică (Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1932) astfel:

''Într-adevăr, ἐνδοξεος este un cuvânt compus din prepoziţia ἐν (=în) şi substantivul δοξα. Forma aceasta prepoziţională, întâlnită nu în tălmăcirile slavoneşti (...) ci în textele originale, vrea să ne demonstreze până la suprema evidenţă a adevărului că '''în starea de doxa, în starea de slavă a Dumnezeirii''' s-a petrecut ceva, şi anume: '''pătrunderea, intrarea Sfintei Fecioare Maria în această stare de slavă, adică înslăvirea ei'''.

''Acelaşi fenomen transcendent s-a petrecut şi cu toţi ceilalţi Sfinţi, în primul rând cu sfinţii evanghelişti şi cu toţi aceia pe care-i pomenim, rugându-ne lor, îndată după sfinţirea Darurilor la sfintele şi dumnezeieştile Liturghii. Toţi sunt '''înslăviţi'''.'' (op.cit.,pp.73-74)