Modificări

a) Întâi de toate trebuie să remarcăm că toti toţi autorii spirituali din Orient si şi aproape toti toţi din Occident - după cum observa la începutul secolului al XVII-lea sfântul [[Francisc de Sales ]] (11) - au tratat o singură spiritualitate, pe care cei mai mulţi teologi ortodocşi o numim (conventional) numesc, convenţional, "monastică". E destul, ca dovadă, să reamintim că sfântul [[Ioan Hrisostom]] le cere credinciosilor credincioşilor săi - care nu erau nicidecum monahi[[monah]]i, ci crestini obisnuiti creştini obişnuiţi - nu numai să citească "Viata Viaţa [[Antonie cel Mare|Marelui Antonie]]" (12), ci să si şi facă cele ce citesc, fără să-si şi mai caute - în zadar - scuze (13).

b) Învătătura Învăţătura ascetică ortodoxă este esentialmente esenţialmente evanghelică(14), având ca « piloni » principali, cum ziceam, [[lepădarea de sine ]] - [[abneget semetipsum ]] - si şi urmarea lui Hristos - ''sequatur Me'' (15). Iar dinamica interioară a acestui cuvânt - fericit completat de restul învătăturii învăţăturii ascetice evanghelice sişi, apoi, dezvoltat si şi explicitat de asceti asceţi - este: cu cât lepădarea de sine si şi asumarea crucii proprii vor fi mai complete, cu atât mai desăvârsită desăvârşită va fi urmarea lui Hristos (16). Cu precizarea că există o fază a înăltimii duhovnicesti înălţimii duhovniceşti în care, după ce ascetul s-a despă-timit si despătimit şi a ajuns pe ultimele trepte ale rugăciunii curate, mintea încetează orice activitate, uimită, dar si şi ajunsă la un fel de limită: în această stare de pasivitate (nepasivă, căci dorintadorinţa, îndreptarea ei către Dumnezeu e mai acută ca niciodată), pe neasteptateneaşteptate, mintea e invadată de dragostea dumnezeiască precum jertfa de un foc ceresc pe altar (17).

c) O a treia trăsătură a spiritualitătii spiritualităţii ortodoxe este locul cu totul central pe care-l ocupă aici [[iubirea aproapelui]]. Se poate spune chiar că anume prin porunca iubirii aproapelui Mântuitorul a împlinit si şi a desăvârsit desăvârşit Legea (18). Într­adevăr, iudeii nu au cunoscut iubirea de aproapele (19), iar pe Dumnezeu L­au L­-au iubit posesiv si şi cu avaritie avariţie (20).

d) În sfârsitsfârşit, caracterul combativ al ascezei ortodoxe este o ultimă trăsătură pe , care vrem să o facem se face remarcată aici. Prin această sintagmă am vrut să spunem că spiritualitatea ortodoxă a privit întotdeauna asceza ca pe o luptă - lupta cu demonii, lupta cu « lumea », lupta cu patimile (21). Mai mult, după cum remarca cu un oarecare repros reproş Pourrat, "scriitorii ascetici orientali insistă asupra răului de combătut si de distrus, si aproape niciodată pe descrierea bucuriilor si frumusetilor virtutii frumuseţilor virtuţii de practicat" (22). TotusiTotuşi, această insistentă pe răul de combătut este pe de-a-ntregul legitimă. Pentru că, " îndrăgostit de rău, zice sfântul [[Iustin Popovici]], omul a devenit învătător învăţător în cele ale răului, si tocmai în lumea lui umană răul si-a atins apogeul, a devenit o capodoperă a omului" (23). Asadar, aceasta remarcă e mai degrabă o dovadă de realism: "Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun asa cum este) si pesimism moral (nu-i cereti cereţi să se îmbunătăteascăîmbunătăţească) - cum vor naturistii naturiştii - ci pesimism psihologic (omul nu e bun) si optimism moral (poate fi îmbunătătit îmbunătăţit de morală si de religie)" (24). Pe de altă parte însă, e adevărat - experienta experienţa marilor asceti asceţi o arată - că este imposibil a se mentine menţine un echilibru perfect între pesimismul psihologic si optimismul moral. Fiecare ascet caută acest echilibru, dar fiecare îl găseste în mod personal, de o manieră proprie, unică si irepetabilă, si care ar fi riscant a afirma că ceea ce găseste găseşte e transmisibil - ceea ce se transmite de la maestru (duhovnic) la ucenic sunt mai degrabă modali-tătile de luptă potrivite ucenicului, dezvăluite treptat nu de către bătrân, ci de către însusi însuşi Domnul în taina ascultării si şi în măsura împlinirii poruncilor.