Biserica Sfântul Nicolae-Șelari (București)

Biserica Sfântul Nicolae-Șelari datează din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și este amplasată în Centrul vechi al Bucureștiului, pe strada Blănari nr. 16. Este denumită astfel după numele meșteșugarilor care lucrau pielea (șelari) și aveau prăvăliile în apropiere. La început, a fost din lemn, dar peste timp a fost zidită de trei ori, din temelie, în același loc. Biserica actuală fost reconstruită de regele Carol I, în 1868, și păstrează pictura care a fost realizată de Gheorghe Tattarescu.

Ctitoria vornicului Șerban Cantacuzino

Cea mai veche mențiune despre acest sfânt lăcaș se găsește într-un document din 1677 (condica Mănăstirii Nucet), în care se vorbește despre „mahalaua Sf. Nicolae-Șelari”, ceea ce înseamnă că Biserica Sfântul Nicolae se afla în zona în care erau prăvăliile și atelierele șelarilor. Nu există date privind anul în care a fost construită, dar tradiția spune că era din lemn, se afla într-unul din cele trei târguri ale orașului și slujea în primul rând locuitorilor din imediata vecinătate, printre aceștia fiind și meșteșugarii care lucrau pielea. Biserica nu a fost construită de șelari, dar mai târziu, când aceștia s-au constituit în breaslă, au luat-o în grijă pentru a se ocupa de întreținerea ei. Biserica veche a fost dărâmată și rezidită din piatră de vornicul Șerban Cantacuzino, împreună cu neguțătorii Apostol Lazăr și Iorga starostele, după cum atestă vechea pisanie. Se pare că Apostol era unul dintre neguțătorii deosebit de bogați din vremea lui Constantin Brâncoveanu, fiind „zaraf”, echivalentul bancherului de astăzi. Din arhiva bisericii reiese că zidurile au fost construite din banii lui, iar după ce a murit, văduva lui s-a îngrijit de zugrăvirea sfântului lăcaș. Mai târziu, în 1750, biserica a fost închinată Mitropoliei de nepoata acestuia. Cu toate acestea, vornicul Cantacuzino este considerat principalul ctitor, deoarece el a vegheat peste timp asupra acestei biserici și a contribuit cu bani și cu o mulțime de odoare. Însă acesta nu a avut urmași care să se îngrijească de sfântul lăcaș, iar breasla șelarilor nu dispunea de suficiente mijloace pentru a o întreține bine. Astfel, când biserica a avut nevoie de reparații radicale, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, lucrările s-au făcut cu ajutorul domnitorului Constantin Mavrocordat.

Un sfânt lăcaș cu școală de cântăreți

În timpul marelui cutremur care s-a produs la 14 octombrie 1802, Biserica Sfântul Nicolae-Șelari s-a dărâmat din temelie, așa cum s-a întâmplat atunci cu multe sfinte lăcașuri vechi din București. La scurt timp de la prăbușire, au început lucrările de rezidire, pentru a doua oară, de data aceasta cu ajutorul obștesc, „prin osârdia lui Hagi Gheorghe Polizu, Nicolae Zaharia si Gheorghe Dumitru, oameni cu frică lui Dumnezeu și râvnitori spre faceri de bine, mai vârtos la lăcașuri Dumnezeiești”, după cum menționează arhiva bisericii. Însă acțiunea de strângere de fonduri pentru refacerea sfântului lăcaș a fost îngreunată, din cauza unui incendiu devastator care s-a produs în partea centrală a orașului, în ziua de 28 august 1804. Focul, care a pornit dintr-o spițerie (farmacie), s-a extins cu repeziciune, din cauza vântului, și a durat până seara, când a fost stins de ploaie. Au ars atunci sute de case, printre care și cele ale enoriașilor Bisericii Sfântul Nicolae-Șelari, precum și prăvăliile (donate de-a lungul vremii de diferiți credincioși), care aduceau venituri importante. Cu toate acestea lucrările au fost finalizate în anul 1804. Biserica a fost construită atunci cu abside laterale, care lipseau la cea ctitorită de Șerban Cantacuzino, și a fost zugrăvită de reputatul pictor Nicolae Polcovnicul.

Ceea ce o face renumită este faptul că aici a funcționat, în 1817, o școală de cântăreți condusă de vestitul psalt Petru Manuil Efesiul, care venise în București cu doar un an în urmă, de la Constantinopol. Despre acesta, Mihail Gr. Poslușnicu scrie următoarele: „Fiind adânc cunoscător al psaltichiei vechi și noi, e primit cu mulțumire de cunoscătorii români și instalat la biserica Sf. Neculai, unde predă psaltichia pe grecește, după noua sistemă a mitropolitului Chrisant. Acesta, pentru ca să scutească pe elevii săi de osteneala scrierii notelor muzicale, pune pe argintarul Serafim Cristodulo să toarne caracterele psaltichiei, înființând astfel o tipografie la 1820”Aceasta a fost prima tipografie din Răsăritul ortodox care a imprimat cele dintâi cărți cu notație muzicală psaltică, fiind condusă mai târziu de Anton Pann. Dealtfel, el s-a numărat printre primii elevi la școala lui Petru Efesiul, la care au mai învățat Dionisie Fotino, Panait Unghiurlui, Macarie și altii. Când afacerile tipografiei nu au mai mers bine, Petru Efesiul a fost nevoit să își vândă toată averea ca să o salveze, iar în cele din urmă a vândut atelierul Mitropoliei București. Nici biserica nu a mai rezistat multă vreme, deoarece zidurile și temelia erau slăbite din cauza cutremurelor, a incendiului din 1847 și a infiltrațiilor de apă. O nouă calamitate naturală ar fi putut provoca dărâmarea sfântului lăcaș. În aceste condiții, după aproape 60 de ani de la ridicarea ei, biserica a fost din nou dărâmată și rezidită, pentru a treia oară.

Rezidită a treia oară de Regele Carol I

În 1860, meșteșugari din breasla lumânărarilor, bumbăcarilor și bărbierilor și-au asumat reconstrucția bisericii, însă după câțiva ani, lucrările au stagnat. Pentru a obține banii necesari epitropii au vândut o parte din proprietățile sfântului lăcaș, însă nici așa nu au reușit să strângă toată suma de care aveau nevoie. În aceste condiții, un ajutor semnificativ a fost oferit de Carol I, pe atunci domnitor al României, care a dăruit din caseta particulară suma de 10.000 de galbeni, acești bani fiind suficienți pentru finalizarea lucrărilor. Despre ceilalți donatori aflăm din placa de marmură care se găsește la intrarea principală în biserică: „La anul 1868 Domnitorul României Carol I, prin intermedierea Domnului I. C. Brătianu, ministru de interne și adinterim la Finanțe, depuse însemnate sume din caseta sa pentru această frumoasă lucrare fiind curatorii bisericii, ajutători cu bani și ostenitori Domnii: Vasile Constantin, Stamate Atanasiu, Ștefan Boscu și Petrache Sachelarie, când mai veniră în ajutorul unei astfel de nobile și întotdeauna lăudabile operațiuni, persoanele notate aici Domnii Costache Stoianovici, Ion Constantin, Petre Enciulescu și Ghiță Radulian”. Însă pentru tot ajutorul dat la construirea și înfrumusețarea bisericii actuale, Carol I a devenit principalul ctitor, alături de soția sa, doamna Elisabeta. Pe lângă banii donați sfântului lăcaș, Carol I a dăruit și o mare parte din piesele de mobilier, dintre care se păstrează până azi jilțul domnesc și cel episcopal, ambele purtând însemne heraldice. Biserica are plan triconc, cu turlă poligonală deasupra naosului și turn-clopotniță pe fostul pridvor, iar naosul, aflat în prelungirea pronaosului cu care formează un spațiu unic, este încoronat cu turla Pantocrator. Pictura sfântului lăcaș, care a fost a fost realizată în 1868 de Gheorghe Tattarescu, poate fi admirată și astăzi.

Biserica în prezent

Această biserică ctitorită de Carol I a rămas neclintită până astăzi, chiar dacă în timp a fost avariată grav de cutremure. Primele reparații s-au făcut în 1903, când a fost spălată pictura, iar următoarele au fost în perioada 1921-1925, după seismul din 1940, și în 1971, când pictura a fost restaurată de Traian Dâncuși. În urma distrugerilor provocate de cutremurul din 1977, biserica a fost restaurată între anii 1978 și 1985, după proiectul arhitectului Gheorghe Naumescu. Mai târziu, între anii 1995 și 1998, a fost consolidată după planurile arhitectului Clement Moldoveanu. Iar în 1999 a început restaurarea științifică a picturii lui Gheorghe Tăttărescu, de o echipă condusă de pictorul restaurator Ioan Darida. Atunci au fost îndepărtate numeroase straturi de repictare ce acopereau în bună parte pictura lui Gheoghe Tăttărescu și au fost repuse în valoare compozițiile acestuia, care fuseseră denaturate de intervențiile ulterioare ce alterau opera originală.

Între odoarele de preț care se păstrează astăzi în biserică se află o icoană a Sfântului Nicolae, care datează din 1664, din timpul primei biserici din lemn a șelarilor. Nu se cunoaște originea ei, dar restauratorii Muzeului Național de Artă al României presupun că a fost adusă de călugări greci sau a fost lucrată de meșteri autohtoni. O altă icoană de valoare este cea a Sfântului Andrei, care aparținea breslei lumânărarilor și bumbăcarilor, ce își serbau patronul în această biserică, la 30 noiembrie. Biserica Sfântul Nicolae-Șelari este inclusă în Lista monumentelor istorice, cu codul de clasificare B-II-m-B-18174.

Surse

• „Istoria Bucureștiului din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Constantin C. Giurescu, Editura pentru Literatură, București, 1966
• „Istoricul a 40 de biserici din România” vol I, preot Marin Dumitrescu, Tipografia „Vocea Învățătorilor”, București, 1899, pp.127-130
• „Istoria Bucurescilor”, G. I. Ionescu-Gion, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, București, 1899, p. 352
• Biserica Sfântul Nicolae-Șelari
• Ioan Bușagă: „Vindecări și bucurii de la Sfântul Nicolae”, 05 decembrie 2012 „Ziarullumina.ro”