Apogeul dominației otomane
Apogeul dominației otomane sau vârful expansiunii otomane a avut loc în secolul al XVI-lea sub sultanii Selim I și Suleiman (Süleyman) Magnificul.
Selim I și extinderea în Orientul Mijlociu
Sub Selim I, Imperiul Otoman a intrat într-o nouă fază, caracterizată printr-o agresivitate deosebit de activă, iar viziunea cosmopolită a lui Mehmed II a redevenit principiul director al politicii externe. Selim a orientat imperiul către o nouă perioadă de expansiune externă, iar împreună cu următorul său sultan, Süleyman I, a devenit cel mai remarcabil reprezentant al așa-numitei perioade clasice otomane.
Selim I (1512–1520) era cunoscut pentru caracterul său violent încă înainte de a urca pe tron. Reputația sa s-a dovedit întemeiată, deoarece a fost primul sultan care, imediat ce a preluat puterea, a ordonat execuția în masă a tuturor rudelor masculine de gradul întâi. În continuare, a pus în aplicare programul său cuceritor, centrat pe Orientul Mijlociu; ca urmare, spațiul ellenic și Balcanii în general au cunoscut o perioadă de pace de-a lungul întregii sale domnii.
Scurta domnie a lui Selim a fost dedicată în principal unei campanii fără milă împotriva șiiților și neutralizării liderului lor principal, șahul persan Ismail. Selim a acționat cu determinare, proclamând război sfânt (jihad) împotriva monarhului iranian. Confruntarea din Anatolia s-a încheiat cu un triumf otoman în bătălia de la Çalderan și cu alungarea perșilor din Anatolia de Est. Totuși, influența șiiților nu a fost limitată doar la Asia Mică, deoarece acest curent heterodox al Islamului avea rădăcini adânci printre populațiile turcomane, după cum se dovedește și din noua, deși nereușită, revoltă șiiță din 1519.
În 1516, Selim s-a îndreptat împotriva mamelucilor, pe care i-a învins în mod decisiv și rapid, zdrobindu-i în bătăliile de la Marj Dabik, lângă Aleppo, și de la Ridaniyya, în Egipt. Ca urmare a acestui triumf otoman, Siria și Egiptul au fost anexate imperiului, iar sultanul a fost proclamat protector al tuturor musulmanilor și al celor două orașe sfinte, Mecca și Medina. Astfel, sultanul otoman, fără a deveni formal calif, a devenit de facto conducătorul lumii islamice. La moartea sa, trei ani mai târziu, extinderea Imperiului Otoman se dublase încă o dată.
Totuși, cea mai importantă consecință a domniei lui Selim a fost reorientarea statului otoman către forme mai ortodoxe de guvernare islamică, legea religioasă (șaria) devenind principiul central al administrației imperiale, mai mult decât în trecut. În practică, statutul creștinilor, garantat și reglementat de Coran, nu s-a schimbat în mod esențial față de perioadele anterioare, dar s-a pierdut spiritul liber de sincretism cultural și religios care caracterizase primele două secole ale existenței statului otoman. De acum înainte, orice abatere de la ortodoxia oficială nu mai era tolerată în rândul musulmanilor, iar căile de comunicare culturală între comunități de identități religioase diferite s-au îngustat considerabil – fără însă a se închide complet.
Süleyman Magnificul și campaniile sale în Europa Centrală
Dacă perioada domniei lui Selim a fost una de pace pentru greci, datorită angajării sultanului în extinderea imperiului spre est, urcarea pe tron a lui Süleyman I, Magnificul sau Legiuitorul, a însemnat o schimbare a centrului de greutate al programului cuceritor otoman către Balcani. Deși teatrul principal al războaielor a rămas nordul Balcanilor, în spațiul ellenic mai existau încă enclaves ale prezenței occidentale, a căror neutralizare a provocat tulburări printre populația greacă. Cu excepția insulei Rodos, capturarea acestor enclave nu constituia o prioritate geostrategică în planul lui Süleyman; astfel, eforturile sale de a finaliza cucerirea sudului Balcanilor au fost ocazionale.
Spre deosebire de tatăl său, care pare să fi elaborat politica sa expansionistă urmărind imperative ideologice legate de rolul imperiului în lumea islamică și, poate, preocupări teologice personale, Süleyman a considerat ca misiune personală încheierea operațiunilor cuceritoare ale stră-străbunicului său, Mehmed al II-lea. Astfel, acțiunile noului sultan au început exact de acolo unde lucrarea „Cuceritorului” rămăsese neterminată, fiind ghidate de logica integrării zonelor economice, controlului căilor comerciale și afirmării imperiului ca factor determinant în relațiile internaționale, atât în Europa, cât și în Asia. În această încercare, Süleyman s-a bucurat de sprijinul unui grup remarcabil de colaboratori, care au contribuit esențial la realizarea planurilor sale.
Printre acești colaboratori s-au remarcat trei mari veziri: Ibrahim Pașa, de origine greacă, Rüstem Pașa și Mehmed Sokollu.
Süleyman și-a propus ca prim obiectiv al domniei sale să reia cu succes două tentative eșuate ale lui Mehmed al II-lea: cucerirea Belgradului și a Rodosului — două cetăți puternic fortificate, avanposturi ale creștinătății și obstacole majore în calea expansiunii otomane. La 29 august 1521, Belgradul a fost cucerit, iar imediat după aceea sultanul s-a îndreptat împotriva insulei Rodos.
Asediul era așteptat de Cavalerii Ioaniți, în ciuda încercării lui Süleyman de a crea impresia că pregătirile flotei sale vizeau o expediție împotriva Veneției. Astfel, Marele Maestru al ordinului a inițiat reparații ale fortificațiilor, a strâns provizii și a chemat toți cavalerii să vină în ajutorul insulei. Cetatea Rodosului a fost asediată atât din partea uscatului, cât și din partea mării, între iulie și decembrie 1522. Comandant al forțelor otomane de uscat era însuși sultanul, iar luptele de la ziduri au luat proporții epice. Cetatea s-a predat în condiții favorabile la 20 decembrie 1522. Potrivit tratatului încheiat, locuitorii greci puteau păstra bisericile, nu erau supuși devșirmei (răpirea copiilor pentru convertire și înrolare) și nici forțați la convertire, erau scutiți de impozite timp de cinci ani, iar oricine dorea putea părăsi insula în următorii trei ani. Cavalerii au plecat păstrându-și armele și s-au refugiat inițial în Italia, iar apoi pe insula Malta, unde și-au reînființat statul lor cruciat-pirat.
Ulterior, Süleyman s-a angajat într-un conflict îndelungat cu Habsburgii, în încercarea de a impune dominația otomană în Europa Centrală. Motivațiile implicării sale în acest duel dificil erau complexe. Obiectivul său principal era constituirea unui spațiu economic unitar în Balcani, întinzându-se de la Dunăre până la Constantinopol și includând câmpiile Ungariei. Această zonă urma să devină și o linie de apărare avansată împotriva presiunii tot mai intense a Habsburgilor. Mai mult, extinderea otomană în Europa Centrală avea să permită imperiului să joace un rol de mediator, reglator și, implicit, hegemonic în sistemul european. În fine, expansiunea otomană către centrul Europei urmărea slăbirea Habsburgilor, divizarea forțelor creștine și prevenirea unor noi cruciade occidentale. În loc să încerce să evite declanșarea unei cruciade sau să o întâmpine pe teritoriul său, așa cum se întâmplase în trecut, Süleyman a transportat logica prevenției chiar pe teritoriul inamic.
Astfel, între vara anului 1526 și 1566, Süleyman a lansat șase mari campanii militare în Ungaria și în Europa Centrală. Aceste operațiuni erau deosebit de dificile și periculoase, deoarece se derulau în adâncul teritoriului inamic, armata otomană era departe de bazele sale de aprovizionare și cucerise teritorii care greu puteau fi integrate organic în structura imperiului. În plus, armata otomană trebuia să se miște rapid și eficient, în ciuda dimensiunilor sale impresionante, să localizeze inamicul și să-l înfrângă în câmp deschis. Expedițiile otomane aveau un caracter sezonier, fiind limitate la sfârșitul verii, deoarece spahiile (cavalerii feudali) trebuiau să se întoarcă în iarna la timarele (proprietățile feudale) pentru a-și îndeplini sarcinile agricole. Absența prelungită a sultanului din capitală era, de asemenea, periculoasă, iar amenințarea persană din Orientul Mijlociu impunea menținerea unei stări constante de alertă.
Conștienți de aceste limite, Habsburgii au adoptat o tactică diluantă, implicând armata otomană în operațiuni lungi și epuizante — cum ar fi asediile cetăților și orașelor — pentru a-i reduce eficacitatea.
Cea mai importantă dintre aceste campanii a fost prima, în cursul căreia otomanii au zdrobit armata ungară la Mohács pe data de 28 august 1526, au ocupat și incendiat Buda și au transformat Ungaria într-un stat vasal, punând pe tronul ei ca rege pe principele transilvănean Jan Zapolya, aliatul lor. A doua campanie, din vara anului 1529, a avut ca scop restabilirea lui Zapolya pe tronul Ungariei, de unde fusese înlăturat de Habsburgi, și a inclus, în logică punitivă, asediul Viennei, care a durat trei săptămâni. A treia campanie a avut loc în 1532, tot cu scopul de a-i alunga pe Habsburgi din Ungaria. Campania a fost nereușită, deoarece armata otomană nu a reușit să întâlnească forțele austriece și s-a întors fără niciun rezultat.
În aceeași perioadă, Habsburgii, evitând confruntarea directă cu Süleyman pe câmpiile Ungariei, au mutat războiul în estul Mediteranei: amiralul flotei spaniole, Andrea Doria, a cucerit Coroni în numele Habsburgilor — despre care se va vorbi mai detaliat mai jos. Pentru a contracara agresivitatea habsburgică în Mediterana de Est, Süleyman l-a numit comandant suprem al flotei otomane pe celebrul corsar algerian Hayreddin Barbarossa și a încheiat, în 1536, o alianță cu Franța, pentru a împreună transfera războiul în Italia. Invazia comună nu a avut loc în cele din urmă, dar pregătirile militare otomane au declanșat al treilea război otomano-venețian, despre care va fi vorba în detaliu mai târziu.
