Oastea Domnului

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Medalia Oastei Domnului

Oastea Domnului este o mișcare spirituală din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, înființată în anul 1923 la inițiativa Preotului Iosif Trifa. În prezent, are statutul de asociație religioasă ortodoxă, recunoscută de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Scopurile asociației

Scopul asociației este încurajarea vieții religioase creștine, printr-o viață duhovnicească intensă, atât individuală cât și comunitară, prin organizarea de întruniri periodice, publicarea de materiale ortodoxe destinate publicului larg și prin diferite alte metode de catehizare. De asemenea, membrii asociației se angajau în diferite proiecte caritative (ajutorarea săracilor, îngrijirea bolnavilor etc.). Un alt scop important al asociației era prevenirea răspândirii mișcărilor neoprotestante care se dezvoltau în România interbelică.

Particularități ale Oastei Domnului

Aderarea la Oastea Domnului presupunea adoptarea unor anumite reguli comportamentale, menite să favorizeze o viață mai curată și duhovnicească. Însă modul în care aceste reguli au fost așezate și practicate au făcut încă din primii ani obiectul mai multor critici. [1]

Modul de adresare: Membrii Oastei Domnului se numesc, în limbajul comun, „ostași” și se adresează unul altuia (și, uneori, și celorlalți din jur) cu apelativele „Frate” și „Soră”, pe modelul Apostolilor și al primelor secole creștine, evocând frăția tuturor în Hristos.

Apelativul de „ostaș al Domnului” nu era considerat nou de către Pr. Iosif Trifa, întemeietorul Oastei, și nici un apelativ exclusivist, el fiind întemeiat pe mărturia Scripturii și împărtășit de toți creștinii.[2] El a folosit însă ca motiv de mândrie de unii membri ai Oastei, ca semn care-i distingea de ceilalți creștini, iar această atitudine cu privire la „ostășia în Hristos” a fost criticată.[3]

Salutul: Membrii Oastei se salută unul pe celălalt cu salutul „- Slăvit să fie Domnul!”, care primește răspunsul: „-În veci, amin!”[4]

Motivul alegerii acestui salut de către Pr. Iosif Trifa a fost dorința sa ca „ostașii” să se adreseze unul altuia într-un fel care să le aducă aminte de lupta creștinilor pentru mântuire și ca o formă de mărturisire publică a credinței creștine.[5]

Cântările și poezia: Întrucât mai mulți membri fondatori ai oastei aveau aplecare spre poezie, în rândul Oastei Domnului a proliferat poezia religioasă scrisă în stil popular. Tematica acestor poezii este concentrată pe relația personală cu Hristos, lupta cu păcatele și misiunea creștinilor în lume, precum și interpretarea poetică a unor pasaje din Sfânta Scriptură. Multe din aceste poezii au fost transformate în cântări, care sunt intonate la adunările Oastei.[6] Una din criticile adresate „ostașilor” este tocmai producția unor cântări cu caracter pietist care ar fi preferate, la adunările Oastei, cântărilor liturgice ortodoxe.[7]

Adunările: Membrii Oastei se întrunesc periodic, fie în biserici, după Sfânta Liturghie sau alte slujbe bisericești, fie în diferite alte case particulare, pentru a asista la predici, conferințe și discuții cu caracter duhovnicesc. La aceste întâlniri se intonează frecvent cântările Oastei. Rostul adunărilor Oastei, așa cum era el gândit inițial, nu era însă acela de a înlocui slujbele bisericești, ci de a reprezenta o alternativă la adunările „lumești” în cârciumi și locuri de pierzanie. [8]

Adunarea membrilor Oastei în case particulare a făcut și ea obiectul criticilor, mai mulți autori observând că practica întrunirii în casele particulare era uneori urmată în detrimentul participării la viața liturgică obișnuită și uneori fără aprobarea preoților locali.[9] În orice caz, din prezentarea pe care i-o face fondatorul, reiese limpede că aceste adunări erau percepute ca o noutate în Biserică, și uneori chiar ca o noutate smintitoare.[10]. Trebuie menționat însă că, în condițiile tensiunii existente între Oastea Domnului și o parte din ierarhia bisericească, aprobarea pentru fiecare întrunire nu era ușor de obținut.

Citirea Bibliei: Ostașii sunt încurajați să citească cu atenție și regularitate Biblia, și în special Noul Testament și Psaltirea, și, pe cât posibil, să o răspândească, aceasta fiind considerată cartea de căpătâi a creștinilor. [11]

Misionarismul laic: Oastea Domnului este și o mișcare de reactivare a rolului misionar al laicilor, pe baza preoției împărătești a tuturor credincioșilor. Astfel, la adunările Oastei, predică frecvent și mireni. Obiceiul în sine este recunoscut în Biserica Ortodoxă, dar în condiții de supraveghere strictă: mirenii nu pot predica fără binecuvântarea specială a preotului local, iar atât preoții cât și mirenii trebuie să fie sub supravegherea permanentă a episcopului local, pentru a nu exista riscul propagării unor învățături sau atitudini greșite în Biserică.

Voluntariatul: Oastea Domnului se consideră a fi o mișcare născută din inspirația dumnezeiască a fondatorilor săi. De aceea, mișcarea s-a arătat refractară la instituționalizarea spre care o îndemnau autoritățile bisericești, apreciind că instituționalizarea aducea cu sine riscul scăderii entuziasmului și inițial.

Acest refuz al instituționalizării, insistența pe inspirația dumnezeiască și importanța alimentării entuziasmului au fost privite cu suspiciune de către ierarhia Bisericii Ortodoxe, dar și de o parte din preoți și credincioși, care priveau această atitudine ca pe o inovație[12] și o echivalau cu cea a mișcărilor harismatice care se dezvoltau în aceeași perioadă în lumea catolică și în cea protestantă; erau asociați îndeosebi cu mișcările neoprotestante ale vremii.

Interdicții: Sunt interzise cu desăvârșire membrilor Oastei fumatul și înjurăturile. Tinerilor necăsătoriți le este interzis consumul de băuturi alcoolice, iar celor căsătoriți și care nu au fost bețivi înainte de a intra în Oaste li se îngăduie să bea doar rar câte un pahar. Nici unui ostaș nu era îngăduit să intre în crâșme (baruri) sau să participe la petreceri susceptibile de a se termina cu excese de băutură, fumat sau vorbe deșarte. Aceste prevederi, care urmau spiritul canoanelor și pravilelor bisericești nu erau o noutate în Biserică. Abordarea radicală a situației avea însă un impact foarte puternic asupra populației, în condițiile răspândirii pe scară largă a alcoolismului și a dependenței de fumat îndeosebi în rândul țăranilor, în România interbelică.[13]

Distincții: Pentru membrii Oastei Domnului a fost creat un însemn distinctiv, Medalia sau Crucea Oastei Domnului, de forma unei cruci cu laturile egale și extremitățile treflate, pe fond roșu, cu bordură exterioară albastră; în cruce este înscris un cerc în interiorul căruia stă scris: „Iar tu te luptă și sufere/În Oastea lui Iisus (2 Timotei 2,3)/Ca un bun ostaș al lui Hristos.” Medalia poate fi purtată de toți membrii Oastei, însă acestora le era cerut să jure că nu mai aveau să o poarte dacă părăseau Oastea.[14]

Alte dispute legate de Oastea Domnului

Istoria Oastei Domnului a fost marcată de tensiuni atât interne, cât și cu ierarhia bisericească. Astfel, într-o primă etapă, inițiativa pr. Iosif Trifa de înființare a asociației a fost susținută fără rezerve de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului.

Tensiunile au apărut, pe de o parte, datorită problemelor de comunicare între membrii asociației și respectiv între membrii asociației și ierarhia bisericească.

Pe de altă parte, datorită dezvoltării în cadrul asociației a unor manifestări atipice pentru spiritualitatea ortodoxă, mai mulți ierarhi, preoți și credincioși au privit cu rezervă activitățile Oastei, calificându-le drept pietiste (concentrate pe o spiritualitate emoțională) și favorizând un spirit de castă excesiv. Criticii mișcării considerau totodată că de multe ori membrii acesteia nu respectau îndeajuns disciplina bisericească, organizând adunări separate și uneori fără știrea preoților.

Acuzația adusă Oastei Domnului că ar fi promovat un spirit sectar a fost favorizată și de faptul că o parte din membrii asociației din diferite zone ale țării s-au rupt de ierarhia bisericească și de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, devenind asociații religioase de sine stătătoare, de tip neoprotestant. Totuși, deși tensiunile nu au lipsit, cea mai mare parte a Oastei Domnului a rămas, după reactivarea acesteia în 1990, în sânul Bisericii Ortodoxe și sub ascultarea ierarhiei bisericești.

Istoric

Istoria Oastei Domnului începe în anul 1923. Preotul și publicistul Iosif Trifa, dorindu-și să ajute cât mai mult la o „trezire duhovnicească” a poporului, se roagă stăruitor, iar în noaptea de Anul Nou, primește gândul înființării unei mișcări în acest sens. După mărturia pr. Iosif Trifa, aceasta se face din inspirație dumnezeiască. Manifestul mișcării este publicat în foaia "Lumina Satelor" nr. 1, din ianuarie 1923; „lupta” principală propusă este cea împotriva beției și a înjurăturilor. Pr. Iosif Trifa este adus din parohia Vidra (Arhiepiscopia Sibiului), unde slujea, la Sibiu, acesta fiind sprijinit de mitropolitul Ardealului, IPS Nicolae Bălan.

Obiectivele mișcării se lărgesc treptat, aceasta transformându-se într-o mișcare de trezire spirituală, căutând să stimuleze activitatea preoților și viața religioasă a poporului. Oastea Domnului începe să se organizeze informal, în jurul Pr. Iosif Trifa. În 1925, acesta, împreună cu un grup de „ostași”, face un pelerinaj la Ierusalim. În 1929, Pr. Iosif Trifa cumpără Tipografia Oastei Domnului și organizează Librăria. Mișcarea începe să ia amploare.

În 1930, situația Oastei Domnului este prezentată și discutată în Adunarea Eparhială de la Sibiu. Mitropolia Sibiului încearcă reorganizarea reorganizarea mișcării, în sensul unei instituționalizări și a transformării acesteia într-o asociație bisericească mai strict controlată de ierarhia bisericească, mișcare care îi contrariază pe mulți dintre membrii mișcării, care țin să o păstreze independentă și dinamică. Mulți „ostași” percep această reorganizare ca pe o încercare de a reduce influența pr. Iosif Trifa.

Tot în 1930 apare revista "Oastea Domnului", ca supliment al foii "Lumina Satelor".

În același an ia contact cu mișcarea un alt personaj care avea să joace un rol de seamă în mișcarea „Oastea Domnului”, poetul și publicistul Traian Dorz.

Relațiile dintre Pr. Iosif Trifa și mitropolitul Nicolae Bălan devin din ce în ce mai tensionate: fondatorul Oastei i se aduc diferite acuzații, de la afacerism și fraudă la tendințe schismatice și sectare. Conflictul se escaladează în presa bisericească și cea „ostășească” a vremii, membri ai celor două părți își aruncă reciproc diferite acuzații. Există totuși încercări repetate de a ajunge la o înțelegere între conducătorii Oastei și ierarhia bisericească. În 1934 are loc o nouă reorganizare a Oastei Domnului, vizând o instituționalizare clară a ei, dar cea mai mare parte a reacțiilor în rândul mișcării sunt negative.

În 1935 Pr. Iosif Trifa este adus înaintea consistoriului bisericesc, judecat și condamnat la caterisire, pentru „nesupunere” față de ierarh. Face apel la Sf. Sinod, însă acesta confirmă sentința. Deși își ceruse iertare față de ierarh, la moartea sa din 1938 Pr. Iosif Trifa este înmormântat ca un laic. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ridică sentința caterisirii și îl reabilitează în septembrie 1990. În 1930 este suspendată revista "Oastea Domnului"; își începe apariția (la început sporadic) foaia "Isus Biruitorul", care va funcționa până în 1937, fiind apoi întreruptă la insistențele mitropolitului Nicolae Bălan. Foaia va reapărea în 1946, pentru scurtă vreme. Reînființată în 1990 sub numele de "Iisus Biruitorul", este până în prezent revista oficială a Oastei Domnului.

În anii 1930, mișcarea a cunoscut mari frământări și rupturi interne.

În anul 1937, se face o nouă încercare de a aplana conflictele din sânul Oastei Domnului și dintre aceasta și ierarhia bisericească. Este convocată Adunarea pe țară a Oastei Domnului. Apare „Moțiunea din septembrie” a Sfatului general al Oastei (organismul deliberativ principal al mișcării): acesta pleda pentru respectarea particularităților Oastei Domnului (voluntariatul, efervescența spirituală, autonomia internă), dar susținând atașamentul mișcării față de Biserica Ortodoxă și rânduielile sale canonice și dogmatice. Se accepta totodată dreptul Mitropolitului Nicolae Bălan de supervizare a tuturor activităților Oastei, se renunța la foaia "Iisus Biruitorul" și la drepturile de proprietate asupra tipografiei.

În 1937-1938 apar sporadic diferite foi, suspendate la scurt timp: "Ecoul", "Alarma", "Ostașul Domnului", "Glasul Dreptății", "Armata Domnului Isus Biruitorul".

În 1938, pe 28 ianuarie Tribunalul din Sibiu dă o sentință de confiscare a Tipografiei "Oastea Domnului" în favoarea Mitropoliei Sibiului. Se face apel, fără succes. Lovitura este doborâtoare, căci tipăriturile cu caracter spiritual și publicațiile Oastei erau printre principalele activități ale mișcării și cel mai important mod de a ajunge la publicul larg.

Pe 12 februarie 1938, moare pr. Iosif Trifa. La înmormântarea lui se adună foarte mulți „ostași”. Tensiunile cu ierarhia bisericească au continuat și în anii următori. Situația a luat o turnură și mai dramatică după instalarea regimului comunist. Statul comunist privea mișcarea ca antistatală, sectară și șovină. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române desființează în 1948 Oastea Domnului.

Mulți ostași au fost arestați, judecați și condamnați la perioade lungi de detenție. Mulți dintre ei au rezistat eroic și o parte au supraviețuit până la amnistia prizonierilor politici din 1964. Membrii Oastei au continuat totuși să fie urmăriți și persecutați de Securitate până la căderea regimului comunist.

Oastea Domnului se reorganizează în 1990, în primul an după căderea comunismului. Își prezintă de la bun început spre aprobare Statutul către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care îl aprobă, cu unele amendamente, în ședința sa din 25 și 28 septembrie 1990, ocazie cu care îl reabilitează și pe Pr. Iosif Trifa, ridicându-i pedeapsa caterisirii, pe considerentul că acesta își ceruse iertare față de ierarhul său. [15]

Totuși, după 1990, asociația Oastea Domnului a renăscut cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a aprobat și statutul Oastei Domnului, cu unele observații, în ședința sa din 25, 28 septembrie 1990. Cu aceeași ocazie, Sfântul Sinod l-a reabilitat pe pr. Iosif Trif, ridicând pedeapsa caterisirii acestuia, pe considerentul că acesta își ceruse iertare față de mitropolitul său, IPS Nicolae Bălan. Centrul asociației s-a stabilit la Sibiu, iar organismul conducător al acesteia era Sfatul Frățesc pe țară.

Sfântul Sinod însărcinează periodic câte un episcop pentru a se ocupa de gestionarea relațiilor cu asociația Oastea Domnului, recomandând totodată încadrarea activităților publicistice și a tuturor filialelor locale de către preoți. Printre ierarhii care au fost responsabili după 1990 de relațiile cu Oastea Domnului s-au numărat IPS Serafim (Joantă) al Germaniei, IPS Nicolae (Corneanu) al Banatului, IPS Casian (Crăciun) al Dunării de Jos.

Tensiunile au continuat totuși și după 1989, părți din unele filiale (de ex. din Cluj și Simeria) separându-se de corpul principal al asociației și acționând pe cont propriu, ca organisme independente. [16]

Citate ale întemeietorilor despre Oastea Domnului

  • "Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut și trăiește sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frățietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învățăturile Bibliei și ale Bisericii. Ne trudim doar să ieșim din comunul vieții, să creștem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenție dogmatică sau canonică. Nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut și nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată ființa regulile existente ale Bisericii" (Traian Dorz, Zile și adevăruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 48).
  • Ceea ce pare o noutate sunt "cele două caracteristici de bază ale acestei lucrări evanghelice și anume: voluntariatul duhovnicesc și misionarismul laic" (Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998, p. 109).
"Oastea Domnului este o declarație de război sufletesc contra vrăjmașului diavol, contra întunericului și contra răutăților.
Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul și conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei Oști…
Și încă ceva: Oastea Domnului nu e o mișcare numai contra bețiilor și înjurăturilor, ci e o Mișcare contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beție. Lupta noastră s-a îndreptat mai ales contra beției și sudalmei, după ce, mai ales, aceste două patimi fac cele mai mari stricăciuni în viața trupească și sufletească a poporului nostru. Oastea Domnului e o Mișcare de renaștere sufletească, e o Mișcare de pătrundere în adâncimile sufletești ale omului, pentru a înțărca răul de la izvor și a porni binele și îndreptarea tot de la Izvorul puterii și al îndreptării, Care este Iisus Mântuitorul. (Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1996).
…Noi cu Oastea Domnului punem apăsul pe adâncirea vieții sufletești în Evanghelia Mântuitorului, pe renașterea cea sufletească la o viață nouă cu Domnul, pe creșterea și întărirea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieții cu aluatul Evangheliei... Fără de acestea, toate regulamentele și poruncile sunt "sarcini grele de purtat" (Luca 11, 46); sunt numai "spălarea pe din afară a blidelor" (Luca 11, 39); sunt "litera care omoară", pentru că lipsește din ea "duhul care face viu" și dă omului dar și putere să iasă din păcate (II Cor. 3, 6).
Oastea Domnului caută să aducă pe păcătoși la Izvorul îndreptării și puterii: la Iisus Mântuitorul. În semnul acesta și-a început lupta Oastea Domnului și Domnul a binecuvântat Lucrarea Lui"
(Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, Ed. Oastea Domnului, 1996, p 9).
  • "Lucrarea Oastei Domnului este un profet, solia ei este o solie profetică, duhul ei este un duh profetic, scopul ei este un scop profund profetic. Porunca dată ei este să cheme la nașterea din nou tot poporul nostru și să trezească din somnolență la o viață vie și lucrătoare toată Biserica noastră" (Traian Dorz, Întâi să fim, manuscris).
"Ce specific minunat are Oastea… Ce lucrare curată și sfântă, atât prin învățătura, cât și prin scopul ei profund evanghelic și profund uman românesc este această Mișcare a Oastei Domnului!
Nimic străin de interesul lui Hristos și nimic străin de interesul Neamului și al Bisericii nu este în ea. Nimic politic, care să dezbine în partide pe fiii acestui neam. Nimic confesionalist, care să tulbure unitatea Bisericii. Nimic lumesc, care să întineze conștiințele. Nimic materialist, care să ațâțe ura și poftele. Nimic interesat, care să-i învrăjbească pe oameni.
Ci totul numai dăruire curată și jertfitoare, cu dragoste și lacrimi pentru nobilul scop al mântuirii fiilor acestui Neam. Pentru înduhovnicirea fiilor acestei Biserici. Pentru înstăpânirea reală și frumoasă a voii și mântuirii lui Dumnezeu peste hotarele și peste inimile acestei țări.
Pentru că numai înnobilați de aceste transformări evanghelice, noi, ca Neam și ca Biserică, vom putea deveni cu adevărat un Popor demn, o Biserică vie, o Familie fericită." (Traian Dorz, Zile și adevăruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p.129).

Note

  1. ↑ Mitropolit Nicolae Corneanu, „Oastea Domnului – ieri și azi”, Învierea, an IX, nr. 4, 15 februarie 1998, pp. 1-2, in Pe baricadele presei bisericești, vol. I, ed. Învierea, Timișoara, 2000, pp. 830-835.
  2. ↑ Pr. Iosif Trifa, De ce ne numim „ostași ai Domnului”, în Ce este Oastea Domnului, ed. Oastea Domnului, 1996.
  3. ↑ Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credința ortodoxă, ed. Episcopiei Romanului, 2003, pp. 427-429.
  4. ↑ Aceasta era o formă de salut asemănătoare cu cea practicată în multe comunități din Biserica Romano-Catolică („Lăudăm pe Iisus! – În veci, amin!”), și greco-catolică, practicată și în zilele noastre în unele regiuni din România, de exemplu în Maramureș. Mai este folosit și de unele comunități protestante.
  5. ↑ Pr. Iosif Trifa, Rosturile naționale ale Oastei Domnului, în Ce este Oastea Domnului, ed. Oastea Domnului, 1996.
  6. ↑ A se vedea, de exemplu, aici o colecție de poezii de pe unul din siteurile neoficiale ale asociației, „Comori Nemuritoare”.
  7. ↑ A se vedea de ex. Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credința ortodoxă, ed. Episcopiei Romanului, 2003, p. 429 și Bogdan Mateciuc, Oastea Domnului
  8. ↑ Pr. Iosif Trifa, Adunările Oastei Domnului, in op.cit.
  9. ↑ A se vedea Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credința ortodoxă, ed. Episcopiei Romanului, 2003; Bogdan Mateciuc, Oastea Domnului
  10. ↑ Pr. Iosif Trifa, loc.cit.
  11. ↑ Pr. Iosif Trifa, „Rosturile naționale ale Oastei Domnului, op. cit.
  12. ↑ Pr. Iosif Trifa, Voluntariatul Oastei Domnului, în op.cit. ; Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998
  13. ↑ Pr. Iosif Trifa, Câteva din opreliștile pe care le pune Oastea Domnului, in op.cit.
  14. ↑ Pr. Iosif Trifa, Medalia (cruciulița) Oastei, in op.cit.
  15. ↑ Temei 9067/1990, in Biserica Ortodoxă Română, an CVIII, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1990, pp. 193-194.
  16. ↑ Mitropolit Nicolae Corneanu, „Oastea Domnului – ieri și azi”, Învierea, an IX, nr. 4, 15 februarie 1998, pp. 1-2, in Pe baricadele presei bisericești, vol. I, ed. Învierea, Timișoara, 2000, pp. 830-835.

Surse

  • Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credința ortodoxă, ed. Episcopiei Romanului, 2003
  • Mitropolit Nicolae Corneanu, „Oastea Domnului – ieri și azi”, Învierea, an IX, nr. 4, 15 februarie 1998, pp. 1-2, in Pe baricadele presei bisericești, vol. I, ed. Învierea, Timișoara, 2000, pp. 830-835
  • Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, Sibiu, 1996 (online pe siteul oficial al asociației Oastea Domnului)
  • Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Vol. I, ed. Oastea Domnului, 1998
  • Site oficial - scurt istoric
  • Bogdan Mateciuc, Oastea Domnului

Legături externe

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Oastea_Domnului&oldid=55890”