Ioan Maximovici

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Sfântul Părintele nostru ierarh Ioan Maximovici

Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966) este considerat de creştinii ortodocşi de pretutindeni ca fiind cel mai mare sfânt al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfinţenie, el a fost în acelaşi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu şi "nebun întru Hristos", un zelos ierarh misionar şi un apărător al săracilor, un ascet desăvârşit şi un părinte iubitor pentru orfani. Asemenea lui Moise, el şi-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaş al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele şi trupurile suferinde. Străbătând prin vălul timpului şi al spaţiului, el cunoştea şi răspundea gândurilor oamenilor înainte că aceştia să şi le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Această era puterea iubirii lui Hristos-marea taină inaccesibilă înţelegerii lumeşti.

Acum în Ceruri el continuă să se roage şi să-i viziteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile şi tămăduirile înregistrate peste tot în lume. La 2 iulie 1994, în America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ruse din diaspora.

Cuprins

Viaţa Sfântului Ierarh Ioan (Maximovici) de Shanghai, Europa Occidentală şi San Francisco

Arhiepiscopul Ioan s-a născut în înfloritoarea regiune Harkov din sudul Rusiei. Aici, pe moşia Adamovka, în familia binecunoscută de nobili Maximovici, părinţilor Boris şi Glafira li s-a născut un fiu în data de 4 iunie 1896, pe care l-au botezat Mihail, în cinstea Sfântului Arhanghel al Domnului purtând acelaşi nume. Neamul Maximovici era renumit de secole prin evlavia şi patriotismul său.

Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii nobiliare era Sfântul Ierarh Ioan, mitropolit al Tobolsk-ului, cunoscut ca şi scriitor şi poet duhovnicesc şi luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China şi a săvârşit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaşte se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că Sfântul Ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVIII-lea, duhul acestuia a purces asupra urmaşului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnăvicios, firav şi blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase şi adesea era adâncit în gândurile sale.. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecţiona icoane, cărţi duhovniceşti şi istorice. Îi plăcea să citească mai ales Vieţile Sfinţilor.

Tânărul Mihail, "monah din copilărie" îşi petrecea toată vara la mănăstirea Sviatogorsk, aflată în vecinătatea moşiei părinţilor săi. La vârsta de 11 ani a fost trimis la şcoala militară din Poltava, iar în aceşti ani l-a întâlnit şi l-a frecventat pe episcopul Teofan al Poltavei, un vestit ascet, care a rămas pentru el un model de sfinţenie până la sfârşitul vieţii.

În 1914, Mihail a absolvit şcoala de cadeţi şi urmând vocației sale intime a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părinţii aveau însă alte planuri pentru el, insistând să se înscrie la facultatea de drept, şi, din ascultare, el a renunţat la dorinţa sa. Anii de maturitate şi sfârşitul studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluţii iudeo-bolşevice.

În 1921, în plin război civil rus, Mihail emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit Facultatea de Teologie a universităţii belgrădene. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, luând numele Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a funcţionat ca profesor şi diriginte la seminarul teologic "Sfântul Ioan Botezătorul" din Bitol (Macedonia iugoslava). În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta pe părintele Ioan la rangul de episcop, adică tot ce era mai străin năzuinţelor lui. Cineva care-l cunoştea din perioada iugoslava povesteşte cum l-a întâlnit atunci în Belgrad. Părintele Ioan i-a spus acelei persoane că se află în oraş din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, ce urma să fie făcut episcop. A doua zi după acea întâlnire, părintele Ioan i-a comunicat cunoştinţei sale că s-a creat o situaţie şi mai proastă decât crezuse el, căci chiar pe el doreau să-l înainteze la rangul de episcop. A fost hirotonit ca episcop la data de 28 mai 1934, ultima hirotonire făcută de mitropolitul Antonie Hrapovitki. A fost trimis în China în eparhia Shanghai. Aici el a organizat unele societăţi filantropice şi de binefacere, în special pentru copiii chinezi săraci şi orfani şi pentru emigranţii ruşi. De asemenea reuşeşte să aplaneze conflicte religioase şi ridică o catedrală, ce a fost mai târziu, în cursul aşa-numitei revoluţii culturale chineze, rasă de pe faţă pământului de către comuniştii chinezi.

O dată cu venirea la putere a comuniştilor în China, colonia emigranților ruşi din China a fost nevoită să se refugieze în insulele arhipelagului filipinez, bântuite de uragane sezoniere. Însă pe perioada şederii sale acolo, cu rugăciunile sale şi cu ajutorul aghiazmei cu care a sfinţit colonia rusă, a făcut, ca prin mila Domnului, uraganele să ocolească insula Tubabao, cea în care locuiau refugiaţii ruşi din China. Imediat după evacuarea refugiaţilor ruşi în Europa Occidentală şi SUA, graţie tot eforturilor arhiepiscopului Ioan depuse pe lângă guvernul SUA dar mai ales rugăciunilor sale care au fost ascultate de Dumnezeu-uraganele sezoniere şi-au re-abătut furia devastatoare asupra acestei insule filipineze.

În anul 1951, arhiepiscopul Ioan e trimis în Europa , întâi la Paris, apoi la Bruxelles.

În Europa Occidentală, Vlădică Ioan acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, care trudea neobosit ca şi la Shanghai, ci şi populaţiei locale. Astfel, el primeşte sub jurisdicţia sa Bisericile Ortodoxe din Franţa şi Olanda. Singurul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el.

În America şi-a început activitatea de arhipasor în anul 1962. Vlădică Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă. În acelaşi an, la cererea numeroşilor credincioşi ce-l cunoşteau de la Shanghai, Vlădică a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.

Comunitatea ortodoxă de aici era deosebit de scindată, iar construcţia marii catedrale ortodoxe ruse în cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria Tuturor Scârbiţilor oprită. Vlădică Ioan s-a adresat credincioşilor cu rugămintea de a face donaţii pentru continuarea lucrărilor. Apelul său a trezit un entuziasm neobişnuit în rândul creştinilor ortodocşi americani. Pacea a fost restabilită şi construcţia catedralei dusă la bun sfârşit. În 1963, cu blagoslovenia Vlădicăi, a fost întemeiată Frăţia preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârşit căii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce-l cunoşteau în ultimii ani remarcau la Vlădică stricteţea în tot ce ţinea de Biserică şi de Tradiţie, fiind un apărător consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, deşi întreţinea relaţii cu unele Biserici de stil nou. Apoi, au remarcat şi faptul că interzicea clerului său să participe la slujbele comune "inter-creştine", din cauza canonicităţii îndoielnice a unora dintre participanţi. Activitatea ecumenistilor creştini i se părea la fel de îndoielnică. S-a opus de asemenea ereziilor catolicismului, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a sofiologiei, de denaturare a dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria.

Ultimii trei ani ai vieţii arhiepiscopului Ioan au fost amărâţi de atacurile şi persecuţiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Împlinise abia şaptezeci de ani când a murit însingurat cum a şi fost mereu de când devenise arhiereu.

Sfârşitul vieţii pământeşti a Sfântului Ierarh Ioan

Truda de arhipăstor a vlădicăi Ioan s-a încheiat o dată cu călătoria sa la Seattle, la sfârşitul lui iunie 1966. Cel căruia i s-a dat adesea să cunoască gândurile şi destinul oamenilor, pe care i le făcea cunoscute Pronia lui Dumnezeu, a fost înştiinţat şi de propriul sfârşit.

Astfel, în vara anului 1966, când directorul căminului de copii Casa Sfântului Tihon din Zadonsk, care era şi locuinţa vlădicăi, l-a înştiinţat că peste trei ani va avea loc congresul eparhial, sfântul ierarh Ioan i-a răspuns că atunci nu va mai fi aici (în viaţă pământească).

În luna mai a aceluiaşi an, o femeie ce-l cunoştea pe vlădică de 12 ani, a cărei mărturie-după părerea mitropolitului Filaret-"este demnă de toată încrederea" a auzit de la vlădică: "Voi muri în curând, la sfârşitul lui iunie... Nu la San Francisco, ci la Seattle..."

În fine, însuşi mitropolitul Filaret povesteşte despre neobişnuita sa despărţire de arhiepiscop, după o şedinţă a Sinodului, când acesta săvârşi rugăciunea de drum înaintea plecării lui la San Francisco. Vlădică şi-a luat rămas bun de la el într-un mod neobişnuit: în loc să ia mănunchiul de busuioc şi să se stropească cu agheasmă, aşa cum se cuvine unui arhiereu, el, plecându-se cu smerenie, l-a rugat pe mitropolit să-l stropească, iar apoi, în locul obişnuitei sărutări reciproce a mâinilor, el i-a sărutat mâna mitropolitului, smulgându-şi-o cu hotărâre pe a sa. Acela l-a ameninţat cu degetul şi ambii zâmbiră. Atunci, mitropolitul nu a dat o importanţă deosebită acestui gest, dar când vlădică a murit, el a înţeles că aşa şi-a luat rămas bun arhiepiscopul de la el. Se mai știe, de asemeni, ca în seara din ajunul plecării la Seattle, vlădica i-a spus unui om pentru care săvârșise o rugăciune: "De acum, n-ai sa te mai atingi de mana mea".

Ceea ce însuşi vlădică a prevăzut, dar pentru care nu erau deloc pregătiţi toţi cei ce-l cunoşteau, s-a petrecut în locul şi la timpul pe care el le-a prezis.. Moartea a survenit la Seattle, pe 2 iulie (19 iunie pe stil vechi), unde, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie la biserica Nikolsk, vlădică a plecat însoţit de prietenul său apropiat, vlădică Nectarie, având cu sine icoana Kursk-Korennaia a Maicii Domnului. Rămânând în altar în jur de încă trei ore după sfârşitul Liturghiei, vlădică a mai vizitat-o pe văduva unui protoiereu (având cu el icoana Kursk-Korennaia) şi s-a întors în apartamentul său, pregătindu-se să meargă la cimitir (era sâmbătă). Deodată, cei de jos l-au auzit căzând. Urcând în goană la etaj, însoţitorii lui de la Seattle, Î. Kalfov şi Î. Hruşciov l-au găsit zăcând în pragul chiliei. L-au aşezat în fotoliu şi, la orele 15.50 el îşi dădu sufletul Domnului, încheindu-şi calea pământească, la fel ca şi strămoşul său, episcopul Ioan de Tobolsk: în faţă icoanei făcătoare de minuni. Nu poate să nu fie observată legătura directă între nevoinţa sa de o viaţă întreagă, de a se înfrâna de la dormitul în pat, şi sfârşitul în poziţie aşezată. Căci după ce a fost întins în patul aflat în cameră, vlădică şi-a primit pacea trupească-judecând după toate, pentru prima oară, din ziua în care şi-a dat făgăduinţele călugăreşti.

„Deși am murit, sunt viu” - Vlădica Ioan

Imediat ce vestea morţii Vladicăi Ioan a ajuns la San Francisco, în locuinţa arhiereului adormit - Casa Sfântului Tihon din Zadonsk - i s-a slujit prima panihidă. De asemenea, în toate bisericile ortodoxe din San Francisco, în toate jurisdictiile ortodoxe s-au slujit panihide. Trupul răposatului arhipăstor a fost lăsat în Seattle în grija episcopului Nectarie.

În dimineaţa zilei de duminică 3 iulie, trupul ierarhului a fost adus în biserica din Seattle. Deşi Liturghia a fost anunţată pentru orele 7, biserica se umpluse de credincioşi până la acea oră matinală. După orele 15, sicriul cu trupul vladicăi a sosit cu un avion de pasageri la San Francisco, unde a fost întâmpinat de reprezentanţii clerului, ai obştilor de calugăriţe şi ai tuturor organizaţiilor ortodoxe ruseşti. La aeroport s-a slujit o scurtă litie. În faţa noii catedrale arhiepiscopale aştepta o mulţime uriaşă de oameni. Prima panihidă lângă sicriul vlădicăi a fost slujită de episcopul Nectarie, care, printr-un edict al mitropolitului Filaret, fusese atunci numit conducător interimar al eparhiei Americii de Vest. După slujbă, el i-a chemat pe toţi credincioşii să se atingă de "moaştele" episcopului şi, după declaraţiile martorilor, a fost înţeles de toată lumea ca însemnând "trupul sfântului". La sicriul arhiepiscopului veneau şi clerici de alte confesiuni şi preoţii catolici spuneau limpede:"Vrem şi noi să ne rugăm la sicriul sfântului vostru".

Luni, pe 4 iulie, în catedrala episcopală, a sosit episcopul Sava de Edmonton, care l-a numit pe vlădică "Fericitul" şi, cu mai multă îndrăzneală, "făcător de minuni al epocii sale" şi a poruncit turmei să i se roage de acum ca unui sfânt.

Miercuri (6 iulie), din mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville (statul New York) au sosit arhiepiscopii Leontie de Chile şi Averchie de Siracuza şi Troiţk, care cu trei ani în urmă şezuseră alături de vlădică în sala judecătoriei din San Francisco. Astfel, în acea zi, la sicriul arhiepiscopului Ioan au slujit ierarhii cei mai apropiaţi din diaspora rusă.

Dar deosebit de sărbătorească a fost slujba de pe 7 iulie, când la catedrala episcopală a stat intâistătătorul, mitropolitul Filaret, ca să înceapă ceremonia de priveghere cuprinzând cele şase ceasuri. Pe lângă cei 5 ierarhi au mai participat 24 de preoţi, nenumăraţi paracliseri şi 1500 de mireni, astfel încât nici cea mai mare catedrală sinodală nu a putut să-i încapă pe toţi cei veniţi să cinstească memoria întemeietorului ei. Cei ce se rugau pentru pacea sufletului vlădicăi au început acum să i se roage chiar lui. Când a început ultima sărutare a trupului, la miezul nopţii de 9 iulie, oamenii deja recunoscuseră practic sfinţenia "moaştelor" adormitului, atingând de sicriul său icoane, cruci, şi flori, arhiereii engolpioane şi chiar pe copii, dorind să-i sfinţească prin atingerea de trupul sfinţit.

Râvna credincioşilor faţă de trupul adormitului ierarh avea cel mai real temei. În ciuda căldurii de iulie din San Francisco, trupul neîmbălsămat nu arăta semne de putrezire. Începând de duminică (3 iulie), reprezentanţii biroului orăşenesc de pompe funebre măsurau zilnic temperatura trupului, la fiecare trei ore, şi nu au descoperit nici un fel de modificări. Vădita neputrezire a "moaştelor" arhipăstorului rus a produs o puternică impresie vicepreşedintelui biroului de pompe funebre.

Conducerea de stat americană i-a dat cinstirea cuvenită vlădicăi şi au acceptat ultima dorinţă a turmei sale, modificând legea care nu prevedea posibilitatea înmormântării trupului unui episcop la temelia unei catedrale zidite de el. Deja la 5 iulie, preşedintele comitetului de supraveghetori, a acceptat rugămintea miilor de ortodocşi precum şi a avocatului O'Hara, care îl cinstea mult pe vlădică, dând permisiunea înmormântării trupului episcopului în catedrală, iar pe 11 iulie, comisia a promulgat în unanimitate o hotărâre care satisfăcea această rugăminte. Astfel,Vlădică Ioan a fost înmormântat într-o criptă la baza catedralei arhiepiscopale din San Francisco.

Pe 4 septembrie, în ziua pomenirii sfântului prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, la care Vlădica Ioan avea mare evlavie, directoarea aşezământului Sfântului Tihon din Zadonsk, M. A. Sahmatova, a avut un vis. Se făcea că din catedrală spre aşezământ se îndreaptă o mare procesiune, cu steaguri bisericeşti, purtând chipul şi sicriul Vladicăi şi cântând. Când sicriul a fost adus în casă, Vlădică a ieşit din cameră lui, îmbrăcat în rasă, purtând un omofor violet şi epitrahil şi, apropiindu-se de uşile împărăteşti, a început să-i ungă pe toţi cei adunaţi cu mir sfinţit (la fel cum făcea şi în timpul vieţii). După miruire, oamenii au început să se risipească şi, după plecarea lor, s-a apropiat şi Sahmatova, iar Vlădică, miruind-o şi pe ea, i-a repetat de două ori: "SPUNEŢI LUMII CĂ DEŞI AM MURIT, SUNT VIU". Trezindu-se, ea şi-a notat cu emoţie aceste cuvinte, spuse atât de hotărât şi convingător. Ea le-a înţeles că pe o chemare a Vlădicăi ca lumea să-i ceară ajutorul şi după plecarea lui la cele veşnice.

Faptele minunate săvârşite de vlădică după moarte, care sunt cunoscute, sunt şi mai multe decât cele din timpul vieţii. Ele s-au săvârşit şi prin arătarea sa directă oamenilor, ca răspuns la rugăciunile lor, şi după ce se slujeau panihide, şi prin harul uleiului sfinţit şi a altor obiecte sfinţite luate din cripta lui de la temelia catedralei din San Francisco.[1]

Cuvânt la parastasul Arhiepiscopului Ioan

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

A existat dintotdeauna printre ruşi credinţa conform căreia episcopii Bisericii Ortodoxe mor "câte trei" (desigur, în decursul unei anumite perioade de timp). Mi-am amintit de ea tocmai acum. Acum un an şi jumătate, la puţin timp după Sinodul Episcopilor Bisericii din Diaspora, a murit bătrânul Arhiepiscop Ştefan. Atunci, cu numai un an în urmă, Biserica orfană a Diasporei a însoţit "spre ţărâna pământului" cu rugăciuni pe părintele ei duhovnicesc şi întâistătător al multora, vrednicul de pomenire, neuitatul bătrân, Mitropolitul Anastasie. Iar acum, în final, al treilea nume.

Ieri, în timpul privegherii de toată noaptea, a venit un telefon urgent de la Episcopul Nectarie din California, prin care ni se aducea trista veste conform căreia unul dintre venerabilii ierarhi ai Bisericii noastre, Vicar al Ierarhului Întâistătător, arhipăstorul ascet, Arhiepiscopul Ioan, murise subit în Seattle, unde se dusese cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Veste zdrobitoare.

Gândindu-mă acum la Vlădică Ioan, îmi vine în minte o întâmplare de acum mai bine de treizeci de ani, când răposatul meu părinte, Episcopul Dimitri, cunoscând necazurile şi tristeţile care-l aşteptau pe Fericitul Mitropolit Antonie, Ierarhul Întâistătător al Bisericii Diasporei din Iugoslavia, l-a invitat pe acesta la Harbin, în Orientul Îndepărtat, unde viaţa bisericească începea să se îmbunătăţească. "Te vei odihni aici, Vlădică", scria Episcopul Dimitri. Mitropolitul Antonie răspunse astfel:

"Prietene, deja sunt foarte bătrân. Sunt atât de slăbit încât nu mă pot gândi la vreo călătorie, decât la cea spre cimitir... Dar, fiindcă nu-ţi pot fi de ajutor, îţi trimit - ca pe un adevărat suflet al meu - pe Episcopul Ioan. Acest om mic, plăpând, care arată ca un copil, în care se petrece o minune de statornicie şi severitate, acum,într-o vreme a încremenirii spirituale generale..."

Astfel l-a descris acest mare Avvă al său, pe încă tânărul şi de curând hirotonitul Vlădică Ioan. Iată cum arăta atunci Vlădică Ioan, şi aşa a şi rămas. Dar chiar şi în vremea noastră, înaintea ochilor noştri, el a fost acelaşi exemplu de "minune de asceză statornică", un remarcabil exemplu de viaţă duhovnicească şi rugătoare.

Vlădică Ioan se ruga neîncetat; Vlădică Ioan se ruga peste tot. Ieromonahul Metodie, un tânăr ce se potrivea duhovniceşte într-o oarecare măsură cu Vlădică, aflându-se încă la Harbin, pe bună dreptate observa: "Noi toţi începem să ne rugăm, dar Vlădică Ioan nu are nevoie să înceapă; el e într-o stare de rugăciune permanentă...". Indiferent de ce schimbări aveau loc în situaţia lui materială, în condiţiile de viaţa şi de lucru ale Vlădicăi Ioan, rugăciunea şi dumnezeieştile slujbe aveau pentru el o importanţă covârşitoare.. Nimic nu-l putea distrage de la aceasta. Nimeni nu poate avea toate calităţile, nimeni nu poate avea toate darurile. Fiecare dintre noi poate greşi, nimeni nu este slobod de greşeală. Dar cei care intrau în legătură cu Vlădică Ioan, omul rugăciunii, arhipăstorul ce se îngrijeşte de suflete, gata în permanenţă să sară în ajutorul lor, cei care au simţit puterea rugăciunii lui, fie personal ori prin cei apropiaţi lui-aceşti oameni nu-l vor uita niciodată pe Vlădică, purtând întotdeauna în inimile lor amintirea plină de recunoştinţă faţă de acea căldură şi lumină pe care el o împărtăşea.

Vlădică s-a dus, iar acea neîncetată rugăciune cu care se învăpăia marele nostru rugător, rugându-se neobosit "de dragul nostru şi pentru noi toţi" a fost întreruptă. Dar Biserica din Diaspora nu-l va uita. Suntem încredinţaţi că Vlădică Ioan va avea îndrăzneala şi va găsi milă la înfricoşătorul scaun al Domnului Slavei, şi acolo se va ruga pentru cei apropiaţi ai lui şi pentru turma sa, la fel cum se ruga şi când era pe pământ... Iar datoria noastră, datoria unei iubiri pline de recunoştinţă, este să răspundem cu rugăciune la rugăciunile lui. Să ne rugăm pentru sufletul lui curat, ca Domnul să-l odihnească împreună cu sfinţii. Amin.

Note

  1. Site în limba engleză unde se descriu, prin intermediul credincioşilor care s-au rugat Sfântului Ioan spre izbăvirea din diferitele nevoi şi din boală, minunile săvârşite de Sfântul Ioan

Bibliografie

  1. Noi Minuni Ale Sfantului Ioan de San Francisco, Editura Egumenita, Galați, 2004.
  2. Sfantul Ioan Maximovici, Predici și Îndrumări Duhovnicești, Editura Sofia, București, 2006.

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi