6.119 modificări
Modificări
→Viaţa: format, etc
==Viaţa==
{{Traducere_EN}}
Pahomie s-a născut în Tebaida de Jos <ref>Izvoarele nu concordă asupra locului naşterii Sf. Pahomie: toate vorbesc de Tabaida, dar unii înţeleg "Tebaida (Egiptul de Sus)" (i.e. "Tebaida de Sus"), alţii "Tebaida (Egiptul de Jos)" (i.e. "Tebaida de Jos").</ref> (Egipt), din părinţi păgâni, şi a primit o aleasă educaţie, fiind instruit în cele ale filosofiei vremii şi culturii sale.
După ce a stat zece ani cu Palamon, o voce de sus i-a poruncit să întemeieze o comunitate monastică la Tabenisi (Tabbenisi, Tabenna, Tabbenisiot), un loc unde Pahomie mergea din când în când să se roage în singurătate. Lucrul s-a petrecut astfel: mergând Pahomie şi Palamon odată în acel loc, un glas de sus i-a grăit: "Aici să petreci şi să faci o mănăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască"; bătrânul Palamon a înţeles că ucenicul său Pahomie a avut o descoperire şi i-a: "Să zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci, să ne cercetăm unul pe altul". Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viaţa aceasta la cer, pe braţele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.
Mai apoi, Pahomie a avut o altă viziune duvină, în care un înger a venit la el îmbrăcat cu o "schimă" (gr. σχημα - haină călugărească), şi i-a dat regula pentru viaţa de obşte. Acest moment este considerat în istoria monahismului ca un fel de act de naştere a monahismului de obşte (cenobitic), pentru că până în acest moment asceţii creştini trăiseră ca [[pustincpustnic]]i în singuratatesingurătate, şi nu în comunitate. Regula Sfântului Pahomie era o primă formă de viaţă monastică cenobitică, care dădea loc atât vieţii de obşte cât şi celei de liniştire; monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întrega comunitate, şi făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.
Furthermore, Pachomius was strict with the community of monks that began to grow around him. He gave everyone the same food and attire. The monks of the monastery fulfilled the obediences assigned them for the common good of the monastery. The monks were not allowed to possess their own money nor to accept anything from their relatives. St Pachomius considered that an obedience fulfilled with zeal was greater than fasting or prayer. He also demanded from the monks an exact observance of the monastic rule, and he chastised slackers. Once he even refused to speak directly with his own sister in order that he might maintain his detachment from the world. (He did, however, talk to her through a messenger, and he blessed her desire to become a nun; soon, she had her own all-female monastic community growing up around her.)
