Modificări

[[ImageImagine:0115ioancolibasul.jpg|right|frame|Ioan ColibaşulColibașul, cel sărac pentru Hristos]][[Cuvios]]ul '''Ioan Colibașul''' (grgrec. του «Καλυβίτου» - adică „cel care a trăit într-o colibă”) sau ''Ioan cel sărac pentru Hristos '' este un sfânt [[ascet]] care a trăit în secolul al V-lea. [[PrăznuirePraznic|Prăznuirea]]a lui se face la [[15 ianuarie]].

Ioan Colibașul era de fel din [[Constantinopol]] și a trăit pe vremea împărăției lui [[Leon cel MareI]] (457-474). Provenea dintr-o familie bogată, aristocratică și creștină, dar puțin practicantă. Tatăl lui, Eutropie, era mare dregător la curtea împăratului și senator, iar pe mama sa o chema Teodora.

Istoria povestește că în copilărie Ioan a cunoscut, la școala unde studia, un [[călugăr]] de la Mănăstirea AchimiţilorAchimiților, adică „a neadormiţilor”neadormiților”, și văzând felului acestuia de viață s-a aprins inima lui de focul slujirii lui Hristos. „Și văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părinții lui o mică [[evanghelie]] ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, ieșind din lume fără știrea părinților s-a făcut monah.” <ref>''Proloage'', vol. I, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 432</ref>. Ioan fugit de acasă pentru Hristos cu acel călugăr la Mănăstirea AchimiţilorAchimiților, unde s-a făcut monah, petrecând întru multe nevoințe.

Dar după ce a trăit un timp în [[mănăstire]] a început a fi ispitit și muncit de patima dorului de părinţipărinți. Și atunci, cu voia [[egumen]]ului mănăstirii şi și a fraţilorfraților, s-a dus la casa părintească îmbrăcat sărăcăcios, și-a făcut o colibă mică lângă poarta casei părinteştipărintești, și locuia acolo în [[rugăciune]] şi și în lipsuri, fără ca cineva din ai casei să-l recunoască, ba chiar batjocorit de slugi şi și uitându-se la părinţii părinții săi, care treceau pe lângă el îmbrăcaţi îmbrăcați în podoabe lumeştilumești, fără să ştie știe că el este fiul lor. Când a fost să moară, a chemat pe mama sa, care l-a cunoscut după Evanghelia ferecată în aur, dată lui pe când era încă la şcoalășcoală. Şi aşa şiȘi așa și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Dumnezeu.

Din <ref>După: Iulian Nistea, ''Spiritualitatea ortodoxă în slujbele cuvioșilor din Mineiul pe luna ianuarie'' (Teza de licenta) - http://www.nistea.com/slujbele_cuviosilor.htm </ref> imnografia cuviosului Ioan Colibaşul Colibașul reiese învățătura evanghelică despre [[urmarea lui Hristos]].

În condacul sfântului Ioan Colibașul se spune: "având Evanghelia în mâinile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu" (''Mineiul pe ianuarie'', ediția 1954). Adică: având Evanghelia că şi și carte de căpătâi, pururea deschisă în mâinile tale, evanghelicește - cum altfel? -, ai urmat lui Hristos.

Dar cele două condace ale cuviosului Ioan Colibaşul Colibașul mai accentuează şi și o altă latură: sărăcia [[monah]]ului, sărăcie mai larg înţeleasă înțeleasă decât numai ca o lepădare de bogăţiibogății. Astfel, condacul pe care tocmai l-am citat mai spune: "ai urât bogăţia părinţilor bogăția părinților tăi" - pentru ce ? - "râvnind sărăcia care nu se fură": fără de grija şi și [[smerenia]].

Al doilea condac al cuviosului Ioan Colibaşul Colibașul aduce elemente noi: "ai defăimat cele de jos" ("cu bună chibzuire") - pentru ce? - "dorind a câştiga câștiga cu [[înţelepciuneaînțelepciunea|înţelepciuneînțelepciune]] cele de sus": e o dezlegare de cele de jos pentru că [[sufletul]] şi și omul întreg să se poată înălţa înălța la Dumnezeu. "Şi lui Hristos Celui ce a sărăcit (S-a coborât, S-a smerit pe Sine) ai urmat, bucurându-te, sărăcind împreună cu El, Ioane." (ed. 1954)

Ideea principală: sărăcia ca premisă a urmării lui Hristos Dumnezeu-Omul: [[Întruparea]] (adică, într-un sens, [[kenoza]]: sărăcirea de ale Sale), Moartea şi și [[Învierea]], [[ÎnălţareaÎnălțarea]] (care nu era fără sărăcire).

"Slava" cântării a 3-a din canonul cuviosului Ioan Colibaşul Colibașul e simplă şi și plină de înţelepciune înțelepciune ascetică: "După lege, stăruind în rugăciuni şi și în postiri, întru nepătimire te-ai îmbrăcat, Prea Cuvioase, smerindu-ţi ți zburdările trupului, cu puterea dumnezeiescului Duh." (ed. 1954)

Vorbind despre "mişcările mișcările (sau "zburdările", cum le zice această alcătuire) trupeştitrupești", cuviosul [[Antonie cel Mare]] spune: "socotesc că trupul are mişcare mișcare firească amestecată cu el, dar nu lucrează de nu va voi sufletul, ci numai însemnează în trup nepătimaşa mişcarenepătimașa mișcare. Este încă şi și altă mişcare mișcare ce stă în a hrăni şi și a îngrăşa îngrășa trupul spre lucrare. Pentru aceasta şi și zice [[Apostol]]ul: nu vă îmbătaţi îmbătați cu vin întru care este curvia (Ef. 5, 18). Şi iarăsi Domnul în Evanghelie, poruncindu-le ucenicilor le zicea: luaţi luați aminte să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul sațiul mâncării şi și cu beţia beția (Luca 22, 34). Este încă şi și altă mişcare mișcare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrăjmăşia şi vrăjmășia și din zavistia dracilor. Pentru aceasta trebuie a ştiști, că trei sunt mişcările trupeştimișcările trupești: una firească, alta din neluarea aminte a hranei şi și a treia de la draci." <ref>''Patericul'', "Pentru avva Antonie", apoftegma 24, ed.cit., pp. 11-12.</ref>

Ei bine, pe de-o parte, aceste mişcări mișcări sunt stinse prin stăruinţa stăruința în postiri şi și în rugăciuni, şi și pe de altă parte, cu puterea dumnezeiescului Duh. E veşnică veșnică sinergie între lucrarea omului şi și lucrarea Domnului, care singură bagă pe om în limanul nepătimirii.

Cele două laturi ale părţii părții omului ("Ajută-te şi și cerul te va ajuta" - Ioana d'Arc) sunt [[rugăciunea]] şi și [[ostenelile]], care se susţin susțin una pe cealaltă; dar, mai ales, stăruinţa stăruința în acestea (elementul tipic monahal, adică maximalist).

[[Categorie:SfinţiSfinți]][[Categorie:CuvioşiCuvioși]]