Modificări

'''Iconostasul''', numit şi '''catapeteasmă''' sau '''tâmplă''', se prezintă ca un perete (din zid, lemn, metal) pe care sunt agăţate sau încrustate un număr de icoane, într-o ordine bine stabilită teologic. Deşi unii consideră iconostasul ca un zid separator între [[altar]] şi [[naos]], rolul lui principal a fost întotdeauna acela de dispozitiv de expunere a icoanelor. În vechime, iconostasul a putut fi foarte puţin dezvoltat, uneori prezentând doar două icoane: Mântuitorul şi Maica Domnului. El s-a dezvoltat mai ales după victoria Ortodoxie Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, ajungând prin secolele XIV-XVI la forma şi structura unitară pe care o le cunoaştem astăzi, cu mai multe rânduri de icoane.

Iconostasul ne arată desfăşurat desfăşurată pe verticală imaginea Bisericii, istoria chipului creat , chipul lui Dumnezeu şi căile lui Dumnezeu în istoria mântuirii omului. Întreaga viaţa este rezumată prin iconostas sub forma mijlocirii sfinţilor şi a îngerilor care se roagă împreună cu noi , cei ce participăm la slujbele din biserică.

În forma lui clasică, din secolul al XVI-lea încoace, iconostasul are în general maximum cinci rânduri / registre de icoane (de jos în sus):

#'''Rândul al cinceleacincilea:''' sus de tot, în mijloc, se înalţă Crucea Domnului şi Icoanele Maicii Domnului şi ale Sf. Apostol Ioan.

Trebuie să observăm că fiecare rând reprezintă o perioadă de timp bine definită din istoria mântuirii omului , rânduri străjuite de o parte , jos , de icoana Bunei-Vestiri, "începutul mântuirii noastre" iar pe de altă parte , sus , de Crucea lui Hristos. Nu avem de a face cu un simplu perete despărţitor dintre altar şi naos sau care desparte pe preoţi de enoriaşi. Iconostasul nu este un element decorativ , ci are un profund sens liturgic şi teologic. El vine să întrunească, prin imagine, conţinutul rugăciunii euharistice. Rostite , rostite cu voce tare de către preot. Ca imagine a Bisericii, Trupul lui Hristos, iconostasul arată creşterea Bisericii în timp şi viaţa ei. Astfel că el devine nu un element despărţire , ci unul de unire, de întrepătrundere între altar şi naos, dintre între veşnicie şi vremelnicie, este o punte spre care privim (înspre viaţa veşnică).

*[[Pavel Florenski]], ''Iconostasul'', Fundatia Fundaţia Anastasia, BucurestiBucureşti, 1994