Modificări

După '''un prolog istoric''' – Luca 1,1-4 –, „''evanghelia copilăriei''” (1,5-2,52) trasează un paralelism şi o confruntare între două figuri: [[Ioan Botezătorul ]] şi Isus Christos[[Iisus Hristos]], prin cele două relatări de „bunevestiri” (1,5-25 / 1,26-38); două naşteri şi circumciziuni (1,57-66 / 2,1-21); două oracole profetice (1,69-79 / 2,22-39) şi două note asupra copilăriei (1,80 / 2,40).

Paralelismul şi confruntarea continuă în prezentarea misterului şi pregătirea ministerului (3,1 – 4,13) ăn în care Ioan Botezătorul apare ca profet înainte-mergător (3,1-20) iar Isus Iisus este prezentat în calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, Mesia consacrat şi călăuzit de Duhul Sfânt (3,21-4,13).

Ministerul lui Isus Iisus în mijlocul poporului alianţei (4,14-9,50), inaugurat în mod programatic la Nazaret (4,16-30), poartă amprenta proclamării Veştii-Bune a Împărăţiei lui Dumnezeu (4,43; 7,22; 8,1) însoţită de victoria asupra puterilor răului (4,33-41), de semnele milostivirii (7,1-17) şi-ale iertării (7,36-50), de chemarea ucenicilor (5,1-11; 6,12-16), de instruirea acestora şi a poporului (5,20-49) şi de ruptura/separarea între credincioşi-necredincioşi, separare care se prefigurează deja (8,4-11).

[[Schimbarea la faţă Faţă]] (9,28-36) , cu prezicerea morţii care va fi la [[Ierusalim]], anticipă anticipează marea călătorie spre Oraşul Sfânt, unde se vor plini evenimentele mântuirii.

Isus Iisus înfruntă decis călătoria care-l va duce la moarte, la înviere şi la înălţarea la cer (9,51), totodată se intensifică controversa cu adversarii, plânsul lui Isus Iisus asupra Ierusalimului (13,31-35; 19, 11-27) şi – mai ales – instruirea ucenicilor cu privire la exigenţele vieţii creştine: iubirea aproapelui (10,25-37); ascultarea Cuvântului (10,38-42); rugăciunea (11,1-13; 18,1-9); condividerea bogăţiilor şi a bunurilor (12,13-30. 51-53; 14,25-33; 16,1-31; 18,18-30).

'''La Ierusalim (19,29-24,53)''' Isus Iisus învaţă în Templu (19,29-21,38)confruntându-se cu şefii poporului (20,1-8. 20-47), face aluzie la refuzul final (20,9-19), care va deveni cauză de ruină pentru Oraşul Sfânt (19,41-44; 21,20-24).

'''Înălţarea le Cer (24,50-53)''' încheie definitiv «timpul» lui IsusIisus, care –trupeşte – trupeşte – nu mai este printre ai săi.