Modificări

'''Evanghelia după Ioan''' este a patra și ultima [[evanghelie]] din [[canon]]ul [[Noul Testament|Noului Testament]]. Ea este scrisă mai târziu decât celelalte evanghelii canonice (numite Evanghelii sinoptice), pe care le cunoaşte, le foloseşte şi le completează. Această a patra evanghelie a fost scrisă de [[Apostolul Ioan|Ioan, fiul lui Zebedeu]].

==Autorul== Ioan era fiul lui Zevedeu şi frate cu Iacov, pescar şi el. Tatăl său era un pescar din Betsaida Galileii care era om înstărit căci vedem că avea şi lucrători cu plată<ref>Mc1.19-20</ref>. Amândoi fraţii au o anumită instrucţie. El trecea totuşi, în faţa sinedriştilor din Ierusalim un om simplu şi fără carte, la fel ca Petru<ref>FA4.13</ref> Ioan şi fratele său au fost chemaţi în timp ce-şi cârpeau mrejele, pe corabie.<ref>Mt4.21-22, Mc1.19-20, Lc5.10</ref> Ioan face parte din grupul celor trei apostoli mai apropiaţi ai Mântuitorului care iau parte la minunea învierii fiicei lui Iair<ref>Mc5.37, Luc8.51</ref>, la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului<ref>Mt17.1, Mc9.2, Luc9.28</ref> şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani <ref>Mt26.37, Mc14.33</ref> Dar Ioan era acel ucenic care stătea cu capul pieptul Mântuitorului la Cina cea de Taină<ref>Ioan13.21-25</ref> Sfântul evanghelist Ioan şi fratele său Iacov erau numiţi ,,fiii tunetului” din pricina faptului că erau uneori exclusivişti şi pripiţi. Iisus îi încredinţează lui Ioan pe mama sa, înainte de a muri iar acesta o ia la el acasă.<ref>Ioan19.25-27</ref>Ucenicul pe care-l iubea Iisus era Ioan<ref>Ioan21.20-24</ref> După învierea Domnului, aleargă la mormânt cu Petru, intră, vede mormântul gol şi crede de atunci în învierea lui.<ref>Mt20.3-10)</ref> Ioan îl recunoaşte după o nouă minune în care le umple din nou plasele ucenicilor.<ref>Ioan21.7</ref> Este prezent în Templu la ceasul al 9-lea, al rugăciunii împreună cu Petru, un olog le cere milostenie iar Petru l-a vindecat. Apoi acesta a intrat cu ei în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu.<ref>FA3.1-9</ref> Când au auzit că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, apostolii au trimis acolo pe Petru şi Ioan, care s-au rugat pentru ei să primească Duh Sfânt, ceea ce s-a şi întâmplat. <ref>FA8.14-17</ref> Pavel aminteşte în epistola către Galateni că Iacov, Chifa(Petru) şi Ioan sunt priviţi ca stâlpi ai Bisericii<ref>Gal2.9</ref>, fiind prezent aşadar la sinodul de la Ierusalim. Rămâne în cetatea sfântă până la izbucnirea războiului iudaic, provocat de împilarea romană şi apoi pleacă spre Efes, din Asia Mică. El conduce Biserica de aici cu o autoritate excepţională, precum mărturisesc ucenicii săi: Ignaţiu de Antiohia, Policarp al Smirnei şi Papia de Ierapole, fiind cunoscut sub numele de Ioan Presbiterul sau simplu Presbiterul (Păstorul). Este exilat de împăratul Domiţian (81-96) în insula Patmos, unde compune Apocalipsa şi se reîntoarce la Efes după moartea acestuia, trăind până la adânci bătrâneţi. Moare de morte naturală în jurul anului 100. În calitate de conducător al Bisericii şi un martor ocular al faptelor şi învăţăturilor Mâmtuitorului, el lasă o biografie adevărată a Acestuia, aşa precum a văzut-o el, pentru a fi opusă ereticilor care începuseră deja a se ivi în vremea sa. ==Autenticitatea și autorul== ==Argumente externe== Autenticitatea eieste exprimată în mod direct de Fragmentul Muratori unde se scrie:,,învăţăceii şi episcopii l-au rugat pe Ioan, învăţăcelul Domnului, ca provenind să le scrie o evanghelie. Ioan nu vroia să ia asupra sa o însărcinare aşa de grea...dar până la urmă, după arătarea lui Dumnezeu în vis, a scris evanghelia”. Tot din acelaşi timp avem şi mărturia lui Teofil din Antiohia. El atribuie evanghelia a patra lui Ioan la sfârşitul sec. II, Irineu afirmă că Ioan, discipolul lui Iisus a scris o evanghelie care începe cu cuvintele:,,La început era Cuvântul...îndreptate contra lui Cerint, nicolaiţilor şi altor eretici”(Adv. Haer,III.1). Aceeaşi poziţie au Clement Alexandrinul, Origen, Dionisie din Alexandria. Evanghelia se află pe lista canonică a Sfinţilor Părinţi:Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului şi Grigore de Nazianz ==Argumente interne== Evanghelia este scrisă de un evreu. Vocabularul redus şi sintaxa simplă a imbii greceşti din evanghelie arată că nu limba greacă a fost limba maternă a autorului. Paralelelismul caracteristic limbii ebraice, cunoaşterea sărbătorilor şi instituţiilor iudaice, concepţia evreilor cu privire la Mesia, cunoaşterea topografiei ţării sfinte, toate ne mărturisesc că autorul era un evreu. Autorul este un martor ocular al faptelor mărturisite în evanghelie: Şi Cuvîntul S'a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan1.14). Ucenicul pe care-l iubea Iisus este acela care a scris epistola (Ioan13.20-24) care nu se numeşte din modestie şi nu-l numeşte nici pe fratele său din grupul ucenicilor apropiaţi ai Mântuitorului. ==Limba== Limba este cea greacă, ca şi a celorlalţi evanghelişti. Stilul se caracterizează prin repetiţia sentinţelor, a afirmaţiilor şi negaţiilor, este marcată de paralelismul iudaic cu sentinţe scurte şi ritmate. El pare simplu dar este foarte şlefuit lucrat. Se degajă o impresie de măreţie, care vine din profunzimea ideilor. ==Locul== Locul und ea a fost scrisă evanghelia este Efesul, unde apostolul şi-a petrecut ultima parte a vieţii. ==Scopul==  Scopul este completarea sinopticilor, combaterea ereziilor şi întărirea credinţei în dumnezeirea Mântuitorului. Destinatarii sunt cititorii creştini din Asia ==Particularităţi== Apostolul Ioan nu-şi propune să reia şi să amplifice evangheliile sinoptice, ci să le completeze cu relatări inedite asupra vieţii şi învăţăturii Domnului, dar ordonându-şi materialul după alte criterii. El îşi ia libertatea (şi-şi asumă autoritatea) de a prezenta o altă cronologie a evenimentelor, de a insista asupra unor minuni şi cuvinte omise de predecesorii săi; chiar când istoriseşte aceleaşi fapte relatate şi de sinoptici, el introduce anume particularităţi care-i sunt proprii, fie în ţesătura naraţiei, fie în vocabular, fie în stil. Nota dominantă a Evangheliei însă - şi care o face net superioară tuturor - este dimensiunea ei teologică (fapt pentru care autorul ei este numit şi „Sfântul Ioan Teologul“, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu“). Mesajul ei suprem este acela de a înfăţişa misterul hristologic în toată amploarea şi profunzimea lui, misterul prin care Logosul (Cuvântul) întrupat, El Însuşi Dumnezeu, le descoperă oamenilor pe Dumnezeu-Cel-Nevăzut, le aduce Lumina şi Viaţa, le asigură cunoaşterea şi comuniunea lui Dumnezeu prin cunoaşterea şi comuniunea intimă cu Iisus Hristos. Dacă limba greacă a operei, corectă de altfel, e destul de săracă, lipsită de anvergura lui Matei, savoarea lui Marcu sau măiestriile lui Luca, în schimb ea izbuteşte să exprime o gândire de mare altitudine duhovnicească, continuu însufleţită de adierea Duhului Sfânt. Scrierea lui Ioan e cea mai întraripată dintre toate evangheliile, un unicat care-l situează pe autorul ei printre marii inspiraţi ai omenirii.Să notăm şi observaţia că ea este confirmată din surse interne și externenu numai un rod al inspiraţiei, ci şi al unei îndelungate elaborări. Departe de a constitui o colecţie de amintiri trăite sau de reconstituiri documentare, Evanghelia a patra este sinteza unei propovăduiri apostolice de o jumătate de secol, timp în care esenţele s'au decantat într'o arhitectură de neegalat prin măreţie, soliditate, fineţe şi transparenţă. E capodopera teologică a Noului Testament.(Valeriu Anania)