Modificări

Cele șase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca șef de promotiepromoție. În acelasi același an s-a înscris la Institutul Teologic din BucurestiBucurești, iar în anul 1949 a fost declarat licentiat licențiat în teologie, în urma prezentãrii prezentării tezei de licentã Mãrturisirea Ortodoxã licență ''Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru MovilãMovilă'', notatã notată cu calificativul “exceptional”“excepțional”. Vocatia deosebitã Vocația deosebită pentru viata monahalã viața monahală îl determinã determină ca la [[6 iulie ]] 1949, în aceeasi aceeași zi si lunã și lună în care a trecut avea să treacă la cele vesniceveșnice, sã să se închinovieze la Mânãstirea [[Mănăstirea Prislop]]. Este hirotonit preot la [[6 august ]] 1949, în Mânãstirea Hodos[[Mănăstirea Hodoş- Bodrog, si duhovnicia o primeste ]] și este [[hirotesie|hirotesit]] duhovnic în catedrala episcopalã episcopală din Arad, prin Episcopul de către episcopul [[Andrei Mageru]]. Pe data de 14 septembrie primeste primește chipul îngeresc la Mânãstirea Mănăstirea Prislop, în acelasi același timp cu colegul sãu său de facultate, viitorul Mitropolit [[Antonie PlãmãdealãPlămădeală]], avându-l drept nas naș de cãlugãrie călugărie pe Pãrintele Părintele [[Arsenie Boca]]. Desi Deși avea doar 25 de ani, pãtruns pătruns adânc de responsabilitatea luatã luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu strictete strictețe cele trei voturi monahale, aplicându-le în mod consecvent, fãrã sovãire, în duh de smerenie si jertfã totalãși jertfă totală. Rãmâne Rămâne la Prislop pânã până în 18 mai 1952, când se transferã transferă la Mânãstirea [[Mănăstirea Afteia ]]-Cioara.

Viata mânãstireascã mănăstirească în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia si și în Moldova, realitate pe care o cunostea cunoștea atât din studiul Istoriei [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii Ortodoxe Române]], cât si și nemijlocit, de aceea Pãrintele Părintele dorea sãsă-si și închine toatã puterea de muncã întãririi credintei strãmosesti si unitãtii neamuluimuncă întăririi credinței ortodoxe și unității naționale. Pãrintele Părintele Dometie a socotit cã considera că nu putea sã slujeascã să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vietii mânãstiresti mănăstirești din Transilvania. Din rândul tinerelor care veneau la Prislop si Afteia, douãzeci si trei de fete de pe Valea Sebesului s-au decis sã intre în cinul monahal sub îndrumarea Pãrintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al pãrintilor lor si al unor credinciosi, Pãrintele a pus la cale construirea unei mânãstiri în apropierea comunei Strungari-Sebes. Pentru ca tinerele sã învete viata cãlugãreascã într-o mânãstire cu veche traditie monahalã, cu binecuvântarea Prea Sfintitului Antim Angelescu de la Buzãu au fost primite, în anul 1952, la Mânãstirile Rãtesti si Barbu, Pãrintele Dometie fiind închinoviat la Mânãstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum si al vietuitoarelor Mânãstirii Rãtesti. Concomitent a fost numit director si profesor la scolile monahale ce functionau la cele trei mânãstiri. Dupã ce au învãtat rânduiala monahalã, tipicul slujbelor si muzica psalticã, dupã ce au absolvit scoala monahalã si s-au calificat în meseria de tesãtoare, au fost închinoviate la Mânãstirea Râmet care tocmai fusese transformatã în mânãstire de maici, deoarece forurile superioare bisericesti si de stat nu au permis înfiintarea proiectatei mânãstiri pe Valea Sebesului. Pãrintele Dometie a întâmpinat multe dificultãti pânã sã ajungã ca duhovnic la Râmet, atât din partea Prea Sfintitului Antim, care nu dorea ca el sã plece din eparhie, cât si din partea Prea Sfintitului Nicolae al Clujului, care cunostea sãlbãticia tinutului Râmet si sãrãcia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit preot-duhovnic la Mânãstirea Râmet si parohia Râmet-Sat, dupã ce a trebuit sã rãmânã câtva timp la Mânãstirile Piatra-Fântânele si Dragomiresti. Viata Pãrintelui Dometie este strâns legatã de obstea Mânãstirii Râmet. În primii ani ai înjghebãrii mânãstirii, Pãrintele si cele 40 de vietuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii putine, un atelier necorespunzãtor, lipsa hranei, a îmbrãcãmintii si a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului 410, maicile au fost nevoite sã plece pe la casele pãrintilor sau sã lucreze în lume, mânãstirea fiind desfiintatã. Aceastã pribegie a durat pânã în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o sectie de covoare ce apartinea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Pãrintele Dometie si-a întãrit obstea risipitã în tarã, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpãrat douã case în care sã locuiascã împreunã. Mânãstirea Râmet a fost transformatã în cabanã si bufet, maicile reusind sã se întoarcã întâi ca civile, cu sectia de covoare, fiind chiriase si locuind împreunã cu turistii. Pãrintele reuseste sã construiascã o cabanã în care o mutã pe cea din incinta mânãstirii. Toate edificiile pe care le-a fãcut aici au însemnat un risc, unele fiind construite fãrã acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric si a apei potabile, cele douã case parohiale. A sãdit livadã, a instalat o stupinã, a amenajat un lac de peste. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi si a ajutat la înfiintarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mânãstirii, plãtind biletele multã vreme ca sã fie rentabilã.

Pe lângã activitatea administrativDin rândul tinerelor care veneau la Prislop și Afteia, douăzeci și trei de fete de pe Valea Sebeșului s-au decis să intre în [[cin|cinul]] monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al părinților lor și al unor credincioși, Părintele a pus la cale construirea unei mănăstiri în apropierea comunei Strungari-Sebeș. Pentru ca tinerele să învețe viața călugărească într-gospodãreascão mănăstire cu veche tradiție monahală, Pãrintele cu binecuvântarea Prea Sfințitului [[Antim Angelescu]] de la Buzău au fost primite, în anul 1952, la Mănăstirile Rătești și Barbu, Părintele Dometie fiind închinoviat la [[Mănăstirea Ciolanu]]. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum și al viețuitoarelor [[Mănăstirea Răteşti|Mănăstirii Rătești]]. Concomitent a acordat o importantã deosebitã si studiuluifost numit director și profesor la școlile monahale care funcționau la cele trei mănăstiri. În anul 1972 După ce au învățat rânduiala monahală, tipicul slujbelor și muzica psaltică, dupã ce au absolvit școala monahală și s-a înscris au calificat în meseria de țesătoare, au fost închinoviate la cursurile [[Mănăstirea Râmeţ]] care tocmai fusese transformată în mănăstire de maici, deoarece autoritățile bisericești și de doctorat în teologiestat nu au permis înființarea proiectatei mănăstiri pe Valea Sebeșului. Părintele Dometie a întâmpinat multe dificultăți până să ajungă, ca [[duhovnic]], la Institutul Teologic Râmeț, atât din Bucurestipartea Prea Sfințitului Antim, pe care le-a terminat cu media 10nu dorea ca el să plece din eparhie, cât și din partea Prea Sfințitului Nicolae al Clujului, cu o lunã înainte de sfârsitul sãu fulgerãtorcare cunoștea sălbăticia ținutului Râmeț și sărăcia locuitorilor.

Pãrintele Dometie a murit întrLa [[1 martie]] 1959 este numit preot-duhovnic la Mănăstirea Râmeț și parohia Râmeț-o duminicãSat, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit după ce a trebuit să rămână câtva timp la înmormântarea sa, Prea Sfintitul Mănăstirile [[Mănăstirea Piatra-Fântânele|Piatra-Fântânele]] si [[Emilian (Birdaş)Mănăstirea Dragomirești|Dragomirești]] sintetizeazã personalitatea duhovniceascã a Pãrintelui. Viața Părintelui Dometie este strâns legată de obștea Mănăstirii Râmeț. În primii ani ai înjghebării mănăstirii, Părintele și cele 40 de viețuitoare au îndurat multe neajunsuri: “Teolog distinschilii puține, pãrinte duhovnicescun atelier necorespunzător, spirit de înaltã jertfelnicielipsa hranei, altruist gospodar de o mare capacitate...si-a dat necontenit silinta pentru îmbrăcăminții și a îmbogãtimedicamentelor. În anul 1960, lãrgi si aprofundaluna mai, în toate fibrele fiintei pãstoritilor sãi, constiinta dãruirii de sine pentru interesele obstei, pildã dându-seurma [[Decretul 410/1959|decretului 410]], din belsug, ca unul care toatã viata a ars pentru ideea dãruirii de sine...Cel mai viu si mai frumos omagiu maicile au fost nevoite să plece pe care i-l putem aduce este sã-i urmãm îndemnurile, dar mai ales pilda vietii salela casele părinților sau să lucreze în lume, dupã puterile noastre”mănăstirea fiind desființată.

Această pribegie a durat până în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o secție de covoare ce aparținea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie și-a întărit obștea risipită în țară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mănăstirea Râmeț a fost transformatã în cabană și bufet, maicile reușind să se întoarcă întâi ca civile, cu secția de covoare, fiind chiriașe și locuind împreună cu turiștii. Părintele reușește să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mănãstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au fost făcute cu asumarea unor riscuri, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric și a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit o livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de pește. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi și a ajutat la înființarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mănăstirii, plătind biletele multă vreme pentru ca linia să fie rentabilă. Pe lângă activitatea administrativă și gospodărească, Părintele Dometie a acordat o importanță deosebită studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din București, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârșitul său fulgerător. Părintele Dometie a murit într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfințitul [[Emilian Birdaş]] sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui: “Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate... și-a dat necontenit silința pentru a îmbogăți, lărgi și aprofunda, în toate fibrele ființei păstoriților săi, conștiința dăruirii de sine pentru interesele obștei, pildă dându-se, din belșug, ca unul care toată viața a ars pentru ideea dăruirii de sine... Cel mai viu și mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieții sale, după puterile noastre”. A fost, asa așa cum afirma Pãrintele Părintele Dumitru StãniloaeStăniloae, "un erou al credinteicredinței, un suflet de mare sfintenie si sfințenie și puritate".