Modificări

Există manuscrise ale cântării bizantine care datează din secolul al IX-lea şi există lecţionare ale citirilor biblice care folosesc notaţia ecfonetică (un sistem grafic primitiv destinat să indice maniera de recitare a pericopelor din [[Sfânta Scriptură]]) mai vechi cu o sută de ani şi care au rămas în uz până în secolelel al XII-lea şi al XIII-lea. Referitor la perioadele anterioare există referinţe în cărţile de cult ale Bisericii: [[tipic]], [[Sfinţii Părinţi|scrieri patristice]] şi istorii medievale. Încă există exemple risipite de texte de imnuri din primele secole de creştinism grecesc. Unele dintre acestea folosesc schemele metrice ale poeziei greceşti clasice; dar schimbările de pronunţie au făcut ca aceste rime să îşi piardă sensul şi, cu cu excepţia cazurilor când forma clasică a fost imitată, imnurile bizantine din secolele următoare sunt poezie în proză, versuri fără rimă de lungimi neregulate şi modele de accentuare variabile. Numele comun al imnurilor formate dintr-o strofă sau din câteva strofe este [[tropar]]ul (aceste termen poate avea şi conotaţia imnurilor formate prin interpolarea versurilor din psalmi). Un exemplu celebru, a cărui existenţă este atestată încă din secolul al IV-lea, este imnul de la [[Vecernia|Vecernie]] numit "''[[Lumină lină|Phos Hilaron]]''" ("Lumină lină"); altul este "''O Monogenes Yios''" ("Fiule Unule Născut"), atribuit împăratului Sfântului [[Iustinian|Justinian cel Mare]] (r. 527-565), care face parte din porţiunea de început a [[Sfânta Liturghie|Sfintei Liturghii]]. Probabil cel mai cunoscut set de tropare cu autor identificat sunt acelea ale [[călugăr]]ului Auxentie (prima jumătate a secolului al V-lea), precizat în biografia sa, dar care nu s-a păstrat în cultul bizantin ulterior.

Pentru a aprecia pe deplin funcţia muzicii în cultul bizantin, trebuie înţelese două principii. Primul, care a însoţit răspândirea speculaţiilor teologice şi mistice greceşti până la dizolvarea imperiului, a fost credinţa în transmiterea [[înger]]ească a muzicii sacre: presupunerea că Biserica primară făcea oamenii să participe la [[rugăciune]]a corurilor îngereşti. Această noţiune este cu siguranţă mai veche decât relatarea din [[Apocalipsa Sf. Ioan Teologul|Cartea Apocalipsei]] (Apocalipsa 4:8-11), pentru rolul muzical al îngerilor aşa cum se precizează în [[Vechiul Testament]] şi clar arătat în Cartea lui Isaia (6:1-4) şi Ezechiel (3:12). De fapt, mult mai semnificativă este sublinierea din [[Cartea Ieşirii|Exodul]] 25, care spune că modelul pentru închinarea pământească a poporului lui [[Israel]] provenea din [[rai]]. Această aluzie este perpetuată în scrierile [[Sfinţii Părinţi|Părinţilor Bisericii]] din perioada timpurie, cum ar fi [[Clement Romanul]], [[Iustin Martirul|Iustin]], [[Ignatie de Antiohia]], [[Atenagora din Atena]] şi [[Dionisie Areopagitul]]. Ulterior, a primit recunoaşterea în tratatele liturgice ale lui [[Nicolae Cabasila]] şi [[Simeon al Tesalonicului]] (''Patrologia Graeca'', CL, 368-492 şi respectiv CLV, 536-699).

* (9) Măreşte şi Binecuvântarea (Luca 1:46-55 and 68-79).

Cu toate acestea, cele nouă irmosuri nu sunt similare metric; în consecinţă, un canon întreg conţine nouă melodii independente (opt, atunci când a doua odă este omisă), care sunt unite muzical prin acelaşi glas şi textual prin referirea la tema generală a ocaziei liturgice şi uneori unite printr-un acrostih. Irmosurile din stilul silabic sunt adunate împreună în ''[[Irmos]]'', un volum cuprinzător care a fost publicat prima dată pe la mijlocul secolului al X-lea şi conţine peste o mie de modele de tropare aranjate într-un [[octoih]] (sistemul muzical cu opt glasuri).

===Perioadele bizantină târzie şi post-bizantină===