6.119 modificări
Modificări
nou
'''Arhondaricul''' (din ngr. ''archontariki'') este clădirea sau ansamblul de chilii din [[mănăstire|mănăstirile]] ortodoxe destinate găzduirii oaspeţilor – străini şi pelerini.
==Istoric==
Ospitalitatea faţă de străini este una din faptele amintite de Mântuitorul Hristos ca fapte ale iubirii creştine ([[Evanghelia după Ioan|Ioan]] 20). Întemeiată pe învăţătura lui Hristos, primirea străinilor şi a oaspeţilor în general a fost una din virtuţile cultivate mereu de creştini. În primele veacuri, creştinii bogaţi îşi deschideau casele străinilor şi fraţilor care poposeau o vreme în oraşul lor, oferindu-le adăpost şi masă, fără a aştepta nici o răsplată.
Mai târziu, după intrarea în legalitate a creştinismului şi după creştinarea Imperiului roman, ospitalitatea faţă de creştini s-a dezvoltat pe scară largă. Atât episcopii, cât şi împăratul sau nobilii creştini au edificat case pentru străini, numite xenodochia sau xenones, unde erau primiţi şi adăpostiţi îndeosebi străinii săraci.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea [[monahism]]ului, primirea de străini a fost practicată pe scară largă şi de aceştia. În monahismul de tip [[lavră|lavriot]] sau idioritmic, oaspeţii erau de obicei întâmpinaţi cu bucurie şi găzduiţi în chiliile unor monahi: acolo li se aşezau pe masă bucatele cele mai alese pe care le aveau monahii şi li se oferea locul cel mai bun de dormit.
În mănăstirile mai mari, care erau şi centre de pelerinaj, au fost construite case de oaspeţi separate, care să permită, pe de o parte, asigurarea de bune condiţii pentru primirea străinilor, iar pe de altă parte pentru ca prezenţa acestora în mănăstire să nu afecteze ritmul vieţii monahale.
În Rânduielile vieţii [[chinovie|de obşte]] ale mănăstirilor din Tabenisi (Tavenisi) organizate de Sf. [[Pahomie cel Mare]] şi de ucenicii acestuia, ambele elemente sunt precizate <ref> „Regulamentul mănăstirilor obşteşti tabenite”, în ''Rânduielile vieţii monahale'', Sophia, Bucureşti, 2001, p. 109 </ref>. Toţi străinii trebuiau primiţi şi găzduiţi în casa de oaspeţi, fără discriminări de sex, credinţă sau condiţie socială, de un călugăr special desemnat pentru aceasta, arhondarul. Pentru orice nevoie sau dorinţă, oaspeţii trebuiau să se adreseze acestuia, nu şi altor călugări.
Casa aceasta trebuia să fie separată de chiliile monahilor. Oaspeţii mâncau în casa de oaspeţi, iar nu la [[trapeză]] împreună cu monahii, probabil o mâncare mai puţin modestă decât la masa obişnuită a călugărilor şi aveau acces doar la o parte a slujbelor din mănăstire.
Femeile erau primite separat de bărbaţi şi aveau acces în mănăstire numai până la un anumit punct, tradiţie păstrată până în prezent în unele mănăstiri precum [[Lavra Sf. Sava cel Sfinţit|Marea Lavră a Sf. Sava]].
Clericii şi monahii erau primiţi cu deosebită cinste şi, cu acordul stareţului, puteau intra până înăuntrul mănăstirii şi puteau lua parte la toate slujbele bisericeşti.
Sf. [[Vasile cel Mare]], în Regulile sale, recomandă moderaţie în toate, inclusiv în ceea ce privea primirea străinilor, arătând că mănăstirile nu trebuiau să cheltuiască peste măsură pentru a le oferi oaspeţilor delicatese, ci să le dăruiască tuturor doar ce este necesar pentru satisfacerea nevoilor („îndestularea trebuinţei”) acestora, ca să nu se ducă nici pe sine, nici pe oaspeţi în ispita lăcomiei la mâncare şi băutură.<ref>„Pravilele pentru monahi împreună vieţuitori sau însăşi Rânduiala Sfântului Vasile cel Mare”, in ''op.cit.'', pp. 355-357.</ref>
==Tradiţia ospitalităţii creştine astăzi==
Potrivit tradiţiei ospitalităţii creştine, oaspeţii pot rămâne la mănăstire, fără nicio plată, timp de trei zile. În mănăstirile româneşti de obşte, oaspeţii sunt primiţi de obicei de un frate sau soră special însărcinat cu primirea străinilor şi care îndeplineşte prin urmare oficiul de arhondar. De la caz la caz, acesta îi întâmpină pe noii veniţi şi se ocupă de cazarea lor şi de îngrijirea camerelor de oaspeţi, şi are grijă să îi cheme la masă. Oaspeţii mănâncă fie la trapeză, fie la casa de oaspeţi, în funcţie de rânduiala mănăstirii. Arhondarului trebuie să i se adreseze vizitatorii şi/sau pelerinii pentru a afla orice fel de informaţii legate de slujbele bisericeşti şi pentru orice alte nevoi ar avea.
În Grecia şi la [[Muntele Athos]], se obişnuieşte ca oaspeţii să fie întâmpinaţi cu o mică gustare (rahat-loukoum, dulceaţă sau alte dulciuri, apă rece şi eventual un păhărel de ouzo sau rachiu).
==Note==
<references/>
==Surse==
*''Rânduielile vieţii monahale'', Sophia, Bucureşti, 2001
*Teodor Danalache, [http://www.crestinortodox.ro/liturgica/arhitectura-bisericeasca/arhondaricul-dragostea-calugarilor-fata-pelerini-119149.html Arhondaricul - dragostea călugărilor faţă de pelerini]
[[Categorie:Monahism]]
[[Categorie:Arhitectura bisericească]]
[[Categorie:Termeni din limbajul bisericesc]]
==Istoric==
Ospitalitatea faţă de străini este una din faptele amintite de Mântuitorul Hristos ca fapte ale iubirii creştine ([[Evanghelia după Ioan|Ioan]] 20). Întemeiată pe învăţătura lui Hristos, primirea străinilor şi a oaspeţilor în general a fost una din virtuţile cultivate mereu de creştini. În primele veacuri, creştinii bogaţi îşi deschideau casele străinilor şi fraţilor care poposeau o vreme în oraşul lor, oferindu-le adăpost şi masă, fără a aştepta nici o răsplată.
Mai târziu, după intrarea în legalitate a creştinismului şi după creştinarea Imperiului roman, ospitalitatea faţă de creştini s-a dezvoltat pe scară largă. Atât episcopii, cât şi împăratul sau nobilii creştini au edificat case pentru străini, numite xenodochia sau xenones, unde erau primiţi şi adăpostiţi îndeosebi străinii săraci.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea [[monahism]]ului, primirea de străini a fost practicată pe scară largă şi de aceştia. În monahismul de tip [[lavră|lavriot]] sau idioritmic, oaspeţii erau de obicei întâmpinaţi cu bucurie şi găzduiţi în chiliile unor monahi: acolo li se aşezau pe masă bucatele cele mai alese pe care le aveau monahii şi li se oferea locul cel mai bun de dormit.
În mănăstirile mai mari, care erau şi centre de pelerinaj, au fost construite case de oaspeţi separate, care să permită, pe de o parte, asigurarea de bune condiţii pentru primirea străinilor, iar pe de altă parte pentru ca prezenţa acestora în mănăstire să nu afecteze ritmul vieţii monahale.
În Rânduielile vieţii [[chinovie|de obşte]] ale mănăstirilor din Tabenisi (Tavenisi) organizate de Sf. [[Pahomie cel Mare]] şi de ucenicii acestuia, ambele elemente sunt precizate <ref> „Regulamentul mănăstirilor obşteşti tabenite”, în ''Rânduielile vieţii monahale'', Sophia, Bucureşti, 2001, p. 109 </ref>. Toţi străinii trebuiau primiţi şi găzduiţi în casa de oaspeţi, fără discriminări de sex, credinţă sau condiţie socială, de un călugăr special desemnat pentru aceasta, arhondarul. Pentru orice nevoie sau dorinţă, oaspeţii trebuiau să se adreseze acestuia, nu şi altor călugări.
Casa aceasta trebuia să fie separată de chiliile monahilor. Oaspeţii mâncau în casa de oaspeţi, iar nu la [[trapeză]] împreună cu monahii, probabil o mâncare mai puţin modestă decât la masa obişnuită a călugărilor şi aveau acces doar la o parte a slujbelor din mănăstire.
Femeile erau primite separat de bărbaţi şi aveau acces în mănăstire numai până la un anumit punct, tradiţie păstrată până în prezent în unele mănăstiri precum [[Lavra Sf. Sava cel Sfinţit|Marea Lavră a Sf. Sava]].
Clericii şi monahii erau primiţi cu deosebită cinste şi, cu acordul stareţului, puteau intra până înăuntrul mănăstirii şi puteau lua parte la toate slujbele bisericeşti.
Sf. [[Vasile cel Mare]], în Regulile sale, recomandă moderaţie în toate, inclusiv în ceea ce privea primirea străinilor, arătând că mănăstirile nu trebuiau să cheltuiască peste măsură pentru a le oferi oaspeţilor delicatese, ci să le dăruiască tuturor doar ce este necesar pentru satisfacerea nevoilor („îndestularea trebuinţei”) acestora, ca să nu se ducă nici pe sine, nici pe oaspeţi în ispita lăcomiei la mâncare şi băutură.<ref>„Pravilele pentru monahi împreună vieţuitori sau însăşi Rânduiala Sfântului Vasile cel Mare”, in ''op.cit.'', pp. 355-357.</ref>
==Tradiţia ospitalităţii creştine astăzi==
Potrivit tradiţiei ospitalităţii creştine, oaspeţii pot rămâne la mănăstire, fără nicio plată, timp de trei zile. În mănăstirile româneşti de obşte, oaspeţii sunt primiţi de obicei de un frate sau soră special însărcinat cu primirea străinilor şi care îndeplineşte prin urmare oficiul de arhondar. De la caz la caz, acesta îi întâmpină pe noii veniţi şi se ocupă de cazarea lor şi de îngrijirea camerelor de oaspeţi, şi are grijă să îi cheme la masă. Oaspeţii mănâncă fie la trapeză, fie la casa de oaspeţi, în funcţie de rânduiala mănăstirii. Arhondarului trebuie să i se adreseze vizitatorii şi/sau pelerinii pentru a afla orice fel de informaţii legate de slujbele bisericeşti şi pentru orice alte nevoi ar avea.
În Grecia şi la [[Muntele Athos]], se obişnuieşte ca oaspeţii să fie întâmpinaţi cu o mică gustare (rahat-loukoum, dulceaţă sau alte dulciuri, apă rece şi eventual un păhărel de ouzo sau rachiu).
==Note==
<references/>
==Surse==
*''Rânduielile vieţii monahale'', Sophia, Bucureşti, 2001
*Teodor Danalache, [http://www.crestinortodox.ro/liturgica/arhitectura-bisericeasca/arhondaricul-dragostea-calugarilor-fata-pelerini-119149.html Arhondaricul - dragostea călugărilor faţă de pelerini]
[[Categorie:Monahism]]
[[Categorie:Arhitectura bisericească]]
[[Categorie:Termeni din limbajul bisericesc]]
