Modificări

{{CiornăMănăstire|nume=Mănăstirea Prislop|Imagine=[[Fișier:Mănăstirea_Prislop.jpg|300 px|Mănăstirea Prislop]]|jurisdicţie=[[Mitropolia Ardealului]]|tip=[[călugăr|călugărițe]]|înfiinţată=1530|ctitor=Sf. [[Nicodim de la Tismana|Nicodim]]<br>(în jurul anului 1400)<br>Domnița Zamfira<br>(între anii 1560-1580)|stareţ=|mărime aprox=30 [[călugăr|călugărițe]]|localizare= {{flag|Romania}}Silvașu de Sus,<br>județul Hunedoara|limba liturgică=[[limba română|română]]|cântarea=[[Cântarea bizantină|bizantină]]|schituri=|hramuri=[[Apostolul Ioan|Sf. Ioan Teologul]]<br>([[8 mai]])<br>[[Înălțarea Sfintei Cruci]]<br>([[14 septembrie]])|site=|}}'''Mănăstirea Prislop''', cu [[hramHram|hramurile]]ul ''[[Apostolul Ioan|Sf. Ioan Teologul]]''și [[Înălțarea Sfintei Cruci]], este o [[mănăstire]] ortodoxă din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus (localitate care aparține în prezent de orașul Hațeg ) din județul Hunedoara. Considerată a fi cel mai de seamă altar de închinare al creștinilor din Țara Hațegului, străvechea Mănăstire Prislop este de aproape șase secole și unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania. Ctitorită în primii ani ai veacului al XV-lea, de Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost reconstruită, în secolul al XVI-lea, de domnița Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Basarab. Pe parcursul existenței sale, așezământul monahal a trecut prin perioade foarte grele, fiind jefuit și distrus din ordinul stăpânirii habsburgice. Cu refaceri ulterioare, a rezistat până în zilele noastre, datorită călugărilor care s-au nevoit aici și au luptat pentru apărarea Ortodoxiei. Mănăstirea Prislop este cunoscută în prezent mai ales pentru viețuirea părintelui [[Arsenie Boca]], al cărui mormânt se află aici, fiind un adevărat loc de pelerinaj pentru mulțimile de credincioși din toată țara.  ==Istoric== Mănăstirea Prislop este situată în hotarul satului Silvașu de Sus, la 13 km de orașul Hațeg, la altitudinea de 580 m, într-una din regiunile cele mai pitorești din țară. În jurul său se află numeroase sate românești care sunt atestate de străvechi izvoare documentare din era paleolitică. În acest loc încărcat de istorie a poposit Sfântul Nicodim de la Tismana, considerat a fi părintele monahismului românesc și unul dintre cei mai mari ctitori de biserici din țara noastră. Era o perioadă în care exista pericolul impunerii catolicismului, prin invazia austro-ungară și erau restricții grave împotriva construirii de lăcașuri ortodoxe. Cu toate acestea, înainte de a ajunge la Silvașu de Sus, Sfântul Nicodim reușise să zidească pe teritoriul românesc așezămintele monahale Vodița, Topolnița, Vișina și Tismana. Despre ajutorul pe care l-a primit la înălțarea Mănăstirii Prislop, istoricul Ştefan Meteș ne spune următoarele: „''A întemeiat-o Nicodim, pe la 1400, desigur cu banii lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Românești sau al unui bogat și darnic „nemeș” român din părțile Hațegului, unde știm că erau mulți, puternici și buni ziditori de numeroase biserici în vremurile vechi''”.<ref>Ştefan Meteș, „Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria”, Editură Sibiu, 1936, p. 103.</ref> Sfântul Nicodim a stat un timp la Prislop, unde a impus regulile vieții călugărești din marile mănăstiri muntene care existau în acea perioadă. În 1405, pe când se afla aici, a copiat cunoscutul [[Tetraevangheliar]] slavon, care este scris pe pergament împodobit cu frontispicii și miniaturi, aflat în prezent la Muzeul de Artă și Istorie Națională din București.  După această primă perioadă de întemeiere a urmat o tăcere foarte îndelungată, de un secol și jumătate, din care nu s-au mai păstrat documente cu privire la trecutul său. Cu toate acestea, istoricii consideră că Mănăstirea Prislop a păstrat legăturile cu Tismana și a continuat lucrarea misionară de întărire a vieții duhovnicești a credincioșilor și de apărare a Ortodoxiei.  Distrusă de vremuri, mănăstirea a fost apoi rectitorită, în 1564, de domnița Zamfira, fiica fostului domn muntean Moise Vodă Basarab, după cum arată o inscripție din 1759, azi dispărută: „''Această sfântă mănăstire, hramul Sfântului Ioan Bogoslov s-au zidit din temelie de blagocestiva și creștina doamnă Zamfira, fiica blagocestivului domn lo Moise Voievod Basarab din București, la anul 7072 (1564)''”.<ref>Vătășianu Virgil, „Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara”, Editura Cartea Românească S.A., Cluj, 1980, p.54.</ref>  Despre Zamfira se știe că a ajuns în Transilvania după moartea tatălui ei, într-o perioadă în care mulți boieri munteni s-au refugiat în aceste locuri. Aici s-a căsătorit cu un nobil maghiar, iar după moartea acestuia a moștenit o avere imensă. Urmând pilda înaintașilor săi din Ţara Românească, ctitori de lăcașuri sfinte, Zamfira s-a gândit să refacă Mănăstirea Prislop, care era situată în apropierea unor moșii ale fostului soț. Pe locul bisericii vechi a construit una nouă, de dimensiuni mici, cu ziduri din piatră de râu, groase de aproape un metru. Acest edificiu, format din altar, naos și pronaos, dăinuiește și în zilele noastre. Tot atunci a fost împodobită cu o pictură nouă în frescă și înzestrată cu odoare scumpe, printre care și o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. De asemenea i-a dăruit moșii care se aflau în șase sate din jurul său.  În aceste condiții, la Prislop a început o intensă viață monahală, cu călugări evlavioși care au pus bazele și unei școli de cultură bisericească. Importanța ei în acea vreme era mare, dovadă că a devenit reședință episcopală, iar mai târziu, din rândul călugărilor de aici, unii au fost aleși pentru a fi promovați în ierarhia superioară. Dintre aceștia amintim pe mitropolitul Ghenadie I al Transilvaniei, care a fost egumen atunci când biserica a fost rezidită de domnița Zamfira; mitropolitul Ioan din Alba Iulia, starețul care a înmormântat-o în 1585 pe ctitoră în noua biserică, el fiind și cel care a zidit catedrala din Alba-Iulia si reședinta mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazul; de asemenea Teofil a ajuns [[Episcopia Vadului|episcop al Vadului]], în 1615. De trecutul mănăstirii se leagă și aminitirea unui sfânt, Ioan de la Prislop, viețuitor al acestui așezământ monahal, retras după un timp într-o chilie din piatră în care și-a petrecut restul zilelor în post și rugăciune.  După această etapă de înflorire a urmat un secol de tăcere, de la 1600 până la 1700, din care nu s-au păstrat informații despre acest sfânt lăcaș. Deși a fost o perioadă în care prozelitismul calvin s-a desfășurat cu mare intensitate în această regiune a țării, istoricii consideră că Mănăstirea Prislop și-a continuat misiunea în mijlocul credincioșilor. == Redută transilvană a dreptei credințe== Veștile au apărut la sfârșitul secolului al XVII-lea, când Transilvania a fost scoasă de sub suzeranitatea otomană și anexată Imperiului Habsburgic, propaganda calvină fiind înlocuită cu cea catolică. Deși majoritatea locuitorilor de aici erau români ortodocși, ei nu erau recunoscuți de noua stăpânire ca fiind o națiune, așa cum erau maghiarii, sașii și secuii, ci aveau statutul de „tolerați”. Nici religia creștin-ortodoxă nu era recunoscută legal, drepturi având doar confesiunile catolică, luterană, calvină și unitariană. Istoricul Constantin C. Giurescu arată că românii ortodocși din Ardeal au fost ademenți cu propuneri pentru a accepta Unirea cu Biserica romano-catolică. Astfel, țăranii, urmau să aibă dreptul de cetățenie, iar preoții, care „erau puși la dări și la munci umilitoare”, aveau să fie scutiți de iobăgie și de alte obligații. O parte dintre aceștia au fost de acord cu Unirea, dar nu din cauza nemulțumirii față de veche credință, ci pentru că doreau să iasă din această situație.<ref>Constantin C. Giurescu, „Istoria Românilor”, Vol. 3, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944, p. 373.</ref> În fața acestor promisiuni, mai mulți protopopi au semnat o listă de adeziune, în 1698, iar trei ani mai târziu, în 1701, a fost emis actul de naștere a Bisericii române unite, numită și greco-catolică.  Pentru Mănăstirea Prislop, acesta a fost anul care a marcat începutul unei perioade de mari încercări, urmând ca, timp de două secole, să se afle sub oblăduirea Episcopiei unite de la Blaj, apoi din 1853 a celei din Lugoj. Părintele profesor Mircea Păcurariu subliniază că monahii de aici au rămas „''statornici în credința strămoșească și după anul 1701, dar au fost jefuiți și prigoniți de multe ori''”, aceasta reprezentând o dovadă că „''Prislopul a fost unul din centrele cele mai însemnate ale rezistenței ortodoxe''”.<ref>Mircea Păcurariu „Istoria Mănăstirii Prislop”, Editura Episcopiei Ortdoxe Române a Aradului, 2006, p. 50.</ref> Încă de la început au fost voci care s-au împotrivit Unirii cu Biserica romano-catolică, un rol însemnat având călugării de la mănăstirile din Ardeal, care au făcut propagandă. Rezistența lor a fost însuflețită de apariția, în 1744, a călugărului sârb, Visarion Sarai, care a mers prin mai multe sate și le-a vorbit țăranilor pentru a-i întări în vechea credință. Prezența lui a fost de scurtă durată, dar a exercitat o influență însemnată asupra mulțimii. În urma acestei mișcări religioase, Mănăstirea Prislop a avut un egumen ortodox, considerat un adevărat episcop, care a condus acțiunea de apărare a Ortodoxiei în satele din jurul Hațegului și Hunedoarei. Însă după trei ani, împărăteasa Maria Tereza a instituit un regim de teroare și de prigonire împotriva ortodocșilor din Ardeal. Monahii de la Prislop au fost alungați, iar mănăstirea a ajuns din nou în mâinile greco-catolicilor. Aici au fost trimiși călugării Varlaam și Nichita, care se pare că fuseseră constrânși de împrejurări să se declare uniți cu Roma. Pentru a începe lucrările de restaurare, aceștia au încercat să recâștige moșiile primite de la ctitora Zamfira, cu aproape 200 de ani. Însă din toate avuțiile mănăstirii foarte puține au fost restituite, deoarece refacerea sfântului lăcaș a fost făcută, în anii care au urmat, cu ajutorul credincioșilor.  Anul 1759 a adus schimbări importante Mănăstirii Prislop, pictura bisericii de pe vremea domniței Zamfira fiind restaurată de preotul zugrav Simeon din Pitești și ucenicul său Nicolae. Aceștia au realizat o operă remarcabilă care se încadrează în tradițiile picturale brâncovenești din Țara Românească. În același an a izbucnit răscoala anticatolică și antiunionistă condusă de ieromonahul Sofronie, din satul Cioara, județul Alba, iar Prislopul a fost considerat atunci un puternic centru de apărare a Ortodoxiei. Revolta a cuprins întreaga Transilvanie și a avut un caracter religios și social, românii protestând față de discriminările la care erau supuși. Atunci a avut loc o reîntoarcere masivă la Ortodoxie a preoților și credincioșilor care fuseseră ademeniți sau forțați să accepte unirea cu Roma. Însă după doar trei ani mănăstirea avea să treacă din nou printr-o perioadă tragică din existența sa. Ca măsură de represalii, în 1762, din ordinul Mariei Tereza, generalul Nikolaus Adolf von Bukow a distrus în jur 150 de ctitorii ortodoxe din Ardeal. Unele au fost dărâmate cu tunurile, iar altele au fost incendiate, printre acestea fiind și Mănăstirea Prislop. Tot atunci așezământul monahal a fost trecut în mod abuziv în stăpânirea Bisericii unite cu Roma, iar averea mobilă a fost trimisă în întregime la Blaj. Ca urmare a refuzului lor de a trece la greco-catolicism, călugării de aici au fost închiși la Sibiu, iar după un an de detenție au fost expulzați în Țara Românească. După toate acestea, calvinii și uniții din satele vecine au jefuit sfântul lăcaș de toate bunurile pe care le avea. Despre toate acestea a scris, în 1763, ieromonahul Efrem, în poemul intitulat „Plângerea sfintei mănăstiri a Silvașului”, considerată a fi o lucrare cu o deosebită valoare istorică și literară: „'' Toți de la mine au fugit, / Am rămas pustie și săracă, / Neavând ctitori, nici maică, /Atunci pizmașii s-au sculat / Şi de toate părțile m-au prădat. / Unii au luat satele și moșiile, / Alții grădinile și viile, / Și din odoară ce-am avut / Au luat cine ce-au putut. / Și m-am făcut, după prorocie, / Ca o colibă părăsită într-o vie, /Pustie și ofilită, / De toți, cu totul părăsită''”. == Două secole de înstrăinare forțată==  După ce a fost distrusă de generalul austriac, Mănăstirea Prislop a rămas în stăpânirea greco-catolicilor timp de aproape două sute de ani, până în 1948. În 1770, aceiași călugări Varlaam și Nichita, siliți să accepte din nou Unirea cu Roma, au fost trimiși aici, de data aceasta ca să înființeze o școală pentru tinerii din Țara Hațegului. Însă Varlaam a murit la scurt timp, iar Nichita s-a ocupat singur de refacerea sfântului lăcaș și reînzestrarea lui cu obiectele de valoare pe care le-a avut altădată. În 1810 s-a întocmit un inventar cu bunurile mobile ale mănăstirii, din care reieșea că era destul de săracă, pentru că deținea doar câteva obiecte de cult și de uz casnic. De atunci, timp de aproape 100 de ani, așezământul monahal nu a mai avut călugări, fiind dat în grija preoților de mir din satele vecine. Se pare că în această perioadă nu s-au făcut deloc restaurări, ci doar unele reparații mărunte. Secolul al XX-lea este începutul unei etape importante din viața Mănăstirii Prislop. Între anii 1908 și 1909, a fost restaurată biserica în interior și exterior, a fost înlocuit iconostasul cu unul nou, iar în perioada următoare au fost construite câteva clădiri necesare pentru gospodărie. Un an mai târziu, pictorul Nagy Endre, trimis de Comisa Monumentelor Istorice din Budapesta, a constatat că sub pictură exista una mai veche, din timpul domniței Zamfira, dar era acoperită de unul sau chiar două straturi de zugrăveală. Toate aceste lucrări au fost făcute cu bani strânși de la preoții și credincioșii din Ţara Hațegului și cu fonduri de la stat și de la Episcopia Oradei. În mănăstirea astfel reînnoită și înfrumusețată, au început să viețuiască, din 1911, câțiva călugări. Au mai trecut doi ani și aici a fost readusă de la Blaj icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, una dintre cele mai valoroase din țară, care fusese dăruită de domnița Zamfira. Icoana este de tip Hodoghitria și are dimensiuni mari (83 x 62 cm), fiind înconjurată de 12 prooroci din Vechiul Testament.  Anul 1918 a adus mănăstirii vizitatori din rândul istoricilor și arhitecților, așa încât în scurt timp a intrat într-un proces de restaurare profundă. La inițiativa Comisiei Monumentelor Istorice, între anii 1923 și 1924, arhitectul Rudolf Wagner din Hunedoara a efectuat câteva lucrări de consolidare a zidurilor și soclului, precum și de restaurare ornamental exterioară. Cu toate acestea, pe la jumătatea secolului al XX-lea, Mănăstirea Prislop a ajuns din nou într-o stare jalnică. ==Mănăstirea în prezent==[[Fișier:Mănăstirea_Prislop_3.jpg|thumb|left|320 px|<center>Biserica Mănăstirii Prislop</center>]]Odată cu actul istoric de la 1948, prin care preoții și credincioșii uniți s-au întors la credința ortodoxă, Mănăstirea Prislop a redevenit ortodoxă, așa cum fusese mai bine de trei secole și jumătate. În același an a fost numit [[stareț]] [[ieromonah]]ul [[Arsenie Boca]], licențiat în teologie și absolvent al Academiei de Arte Frumoase. Doi ani mai târziu, din lipsă de [[călugăr]]i, Prislopul a fost organizat ca mănăstire de maici cu viață de obște, iar Părintele Arsenie a rămas aici ca preot-duhovnic. Atunci au început lucrările de renovare a bisericii și a celorlalte clădiri, prin munca și cu contribuția bănească a personalului mănăstirii și a familiilor lor, dar mai ales a Părintelui Arsenie, care a vândut două case pe care le avea ca moștenire, iar banii obținuți i-a donat mănăstirii. El a sculptat personal [[Catapeteasmă|catapeteasma]], a pictat fresce și icoane deosebit de valoroase și a executat mai multe lucrări de renovare a bisericii și a celorlalte clădiri. În aceeași perioadă, la Prislop a fost înființată o școală monahală și o cooperativă mănăstirească, în care se făceau țesături cu motive străvechi, covoare și tricotaje. De asemenea, a crescut numărul călugărițelor, dar și al credincioșilor care veneau să se roage aici. Pentru redarea frumuseții și strălucirii de care se bucură și azi mănăstirea, dar și pentru reorganizarea vieții de obște, Părintele Arsenie este considerat ca cel de-al treilea ctitor al acestui ansamblu monahal. Cu toate acestea, a fost urmărit mereu, mai ales pentru predicile sale, așa încât, în 1952, a fost arestat și dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a muncit, în condiții de exterminare, timp de nouă luni, alături de mulți alți slujitori ai Bisericii.  Doi ani mai târziu, în 1954, a început restaurarea sistematică a sfântului lăcaș, cu unele subvenții aprobate de Ministerul Cultelor, proiectarea fiind realizată de arhitectul Ștefan Balș, iar supravegherea lucrărilor, de arhitectul Gheorghe Naumescu. Atunci au fost consolidate toate zidurile exterioare ale bisericii, precum și cele ale turlei. Însă mănăstirea avea să treacă printr-un alt moment de mare încercare. În 1959, întreaga obște a fost nevoită să părăsească așezământul, ca urmare a Decretului 410 care prevedea desființarea schiturilor și mănăstirilor și excluderea din monahism a unui număr mare de călugări și maici. Părintele Arsenie s-a angajat la Atelierele Patriarhiei, în București, unde a lucrat până la pensionare, dar fără dreptul de a mai sluji. După pensionare, a pictat Biserica Dragănescu, o realizare picturală de excepție, într-un stil propriu. Autoritățile din acea vreme au înființat la Prislop un cămin de bătrâni, iar în biserica mănăstirii, care a fost închisă, a slujit preotul din parohie.  În 1976, la Prislop s-a așezat un grup de călugărițe ardelence, care s-au străduit să înfrumusețeze biserica, să continue tradițiile monahismului românesc și să păstreze patrimoniul cultural-artistic aflat aici. În anii următori au fost montate în iconostas icoanele lucrate și donate de Părintele Arsenie Boca: cele împărătești și cele de pe ușile diaconești și împărătești. De asemenea, au fost făcute reparațiile necesare la toate clădirile, a fost amenajat cimitirul și a fost construită o clădire în stil brâncovenesc, cu peste 15 chilii și un frumos foișor, concepută tot de către Părintele Arsenie. Un alt model realizat de el este și cadrul sculptat al porții de lemn de la intrare, în stil maramureșan, care a fost montat în 1987. Parintele Arsenie Boca, supranumit și Sfântul Ardealului, a murit la Sinaia în 1989, iar mormântul său care se află la Prislop a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru credincioșii din întreaga țară. În prezent, așezământul monahal are o viață duhovnicească aleasă și este un valoros monument de artă medieval românească.  Mănăstirea Prislop are două hramuri: pe [[8 mai]], de sărbătoarea Sfântului [[Apostolul Ioan|Ioan Evanghelistul]], și pe [[14 septembrie]], de [[Înălțarea Sfintei Cruci|Ziua Crucii]]. Se mai prăznuiesc și următoarele zile: [[26 decembrie]] – Sfântul [[Nicodim de la Tismana]], [[13 septembrie]] – Sfântul [[Ioan de la Prislop]], [[28 noiembrie]] – pomenirea Părintelui Arsenie Boca. ==O școală pentru călugări și săteni==  Ca în oricare din mănăstirile românești, și la Prislop a existat în decursul secolelor o școală modestă pentru pregătirea călugărilor, în care unul dintre monahii cu carte împărtășea celor ce se pregăteau pentru călugărie și preoție cunoștințele necesare. Dar pe lângă aceștia, dobândeau învățătura și numeroși tineri din satele învecinate. O dovadă în acest sens este fondul de carte și manuscrise românești și slavone care se găsea aici. Însă multe dintre acestea s-au pierdut în curgerea timpului. Astfel, majoritatea manuscriselor pe care le-a avut înainte de apariția tiparului sau cărțile tipărite în secolele XVI și XVII au dispărut în 1762, când mănăstirea a fost arsă. Există și mărturii documentare care atestă existența unor cursuri școlare la Prislop, încă din 1614, care au continuat în 1670, în 1826 etc. Mănăstirea Prislop este inclusă în „''Lista monumentelor istorice din România''”, având codul de clasificare HD-II-m-A-03447.<ref>Institutul Național al Patrimoniului, Lista monumentelor istorice www.patrimoniu.gov.ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice</ref> ==Referințe==<references/> ==Bibliografie==* Ștefan Meteș, ''Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria'', Sibiu, 1936* Constantin C. Giurescu, ''Istoria Românilor'', vol. III, partea I, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944* Virgil Vătășianu, ''Vechile biserici de piatră românești din Hunedoara'', Editura Cartea Românească'', Cluj, 1980, p. 47 * Nicolae Iorga, ''Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor'', vol. II, Editura Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1930 * Nicolae Iorga, ''Sate și preoți din Ardeal'', Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1902 ==Legături externe==*[http://www.arsenieboca.ro/istoricul-manastirii-prislop Arsenie Boca]*[https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-prislop-67979.html Mănăstirea Prislop]*[http://ziarullumina.ro/manastirea-prislop-in-perioada-interbelica-1451.html Adrian Nicolae Petcu: „ Mănăstirea Prislop în perioada interbelică”, 05 Decembrie 2011, „Ziarullumina.ro”]*[https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-prislop-silvasul-sus-67792.html Mănăstirea Prislop] [[Categorie:Mănăstiri din România|Prislop]]