Noul Testament
Cuvântul harismă (carismă/charismă) poate fi folosit de creştinul român contemporan fără un sens religios , deoarece dicţionarele limbii române nu oferă o definiţie completă şi accesibilă tuturor, iar influenţa limbilor de circulaţie internaţională este tot mai pregnant resimţită la elucidarea unor noţiuni. Pentru un cititor al textului grecesc al Sfintei Scripturi, va fi uşor de observat că noţiunea de harismă este folosită numai în Noul Testament şi ea are atât un sens general de „dar”, cât şi cu un sens particular de „dar special”. Noţiunea de harismă are o arie semantică foarte largă în Noul Testament, ea putând să desemneze toate darurile pe care Dumnezeu le dă celor ce cred în El, cât şi harul mântuitor. Legătura dintre cei doi termeni, harismă şi har, în gândirea Sfântului Apostol Pavel nu este deloc întâmplătoare, deoarece apostolul doreşte să sublinieze că şi harul mântuitor este şi el tot un dar (Romani 5, 15-16). Diferenţierea care se face astăzi între cuvintele daruri ale Duhului şi harisme în teologia ortodoxă română şi nu numai, nu este strict biblică, dar ea nu afectează cu nimic sensul de bază al noţiunii, ci se referă doar la un aspect prgamatic de înţelegere a harismelor. Spun că nu e fundamentată biblic deoarece cuvântul dar poate fi întâlnit în Noul Testament cu următoarele semnificaţii: la forma de singular cuvântul "dar" se referă la Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 38; 10, 45; 11, 17), sau la „darul lui Dumenzeu” (Faptele Apostolilor 8, 20), sau darul care se aducea în mod normal pentru sacrificiu (Matei 5, 23-24; 8, 4; 15, 5; 23, 18-19), sau în unele cazuri se poate referi la mântuire, justificare sau viaţa veşnică, sau chiar la Hristos însuşi (Romani 5, 15-17; II Corinteni 9, 15; Efeseni 2, 8; 3, 7; 4, 7; Evrei 6, 4; Iacov 1, 17), în timp ce forma de plural "daruri", poate să desemneze atât darurile materiale date unui copil (Matei 2, 11; 7, 11; Marcu 7, 11; Luca 11, 13; Apocalipsă 11, 10), cât şi darurile care erau aduse în mod normal pentru fiecare sacrificiu (Luca 21, 1, 4; Evrei 5, 1; 8, 3-4; 9, 9; 11, 4). Aşadar greu se poate afirma că în textul grecesc al Sfintei Scripturi cele două noţiuni in unele locuri sunt interschimbabile. Excepţia din Epistola către Efeseni (4, 8) unde se face referire la darea harismelor comportă două particularităţi care sunt strâns unite între ele. În primul rând Sfântul Pavel nu foloseşte nici cuvântul harisma, dar nici pe cel de daruri, ci pe cel de do,mata care are semnificaţia tot de „daruri”. Această întrebuinţare nu este intenţionată ci forţată, şi de aici este al doilea sens, deoarece acest text este un citat din Psalmul 68, 18 care este preluat pur şi simplu. Din contextul general al pericopei se poate trage concluzia că aceste daruri nu fac referire doar la darurile amintite două versete mai departe, ci la daruri în general.
Aşadar harisma este în primul rând un dar, care prin felul în care se manifestă poate să aibă lucrări diferite. Harisma se poate referi la harul special al preoţiei (I Timotei 4, 14 şi II Timotei 1, 6). Harisma poate să fie receptată ca un dar special primit de la Dumnezeu: darul celibatului (I Corinteni 7, 7), ajutor într-o situaţie specială (II Corinteni 1, 11) , darul împărtăşit de Dumnezeu prin Apostol celor din Roma (Romani 1, 11; 11, 29), un dar special spre zidirea şi întărirea unei comunităţi (I Corinteni 12-14) şi darul dat fiecărui om de Dumnezeu (I Petru 4, 10).
Încă de la început s-a impus forma de plural „harisme” ca daruri duhovniceşti/daruri ale Duhului/daruri speciale, care sunt însoţite de anumite puteri minunate în manifestarea lor exterioară (I Corinteni 1, 7; 12, 4, 9, 28, 30, 31; Romani 12, 6). Caracterul lor extraordinar a fascinat şi încă mai fascinează credincioşii, de aceea încă de timpuriu s-a simţit nevoia unei lămuriri a ceea ce înseamnă o harismă şi care este scopul ei final. Cu toate că suntem îndemnaţi să râvnim după harisme (I Corinteni 12, 31; 14, 1), acestea sunt totuşi un dar exclusiv al Duhului (I Corinteni 12, 11) şi nu rodul propriei noastre munci. În acest context trebuie precizat că harismele au o accentuată dimensiune comunitară , iar dacă aceasta este neglijată, ele nu îşi mai găsesc finalitatea pentru care au fost dăruite. Harismele nu trebuie confundate cu talentele sau înzestrările naturale, însă nici rupte total de acestea. Dumnezeu revarsă darul Său peste un om care se află pe calea desăvârşirii şi care a fost înzestrat natural cu anumite aptitudini , dar nu este exclus omul simplu, care în urma primirii harului va progresa (unii apostoli aveau aptitudini deja formate, alţii erau simpli oameni, dar toţi au progresat). Deosebirea fundamentală dintre harisme şi talente constă în faptul că cele dintâi au un caracter comunitar şi sunt folosite în slujba Bisericii, iar cele din urmă pot să aibă numai un caracter personal şi folosite chiar contra Bisericii. Harismele ca daruri ale Duhului au avut un rol decisiv în răspândirea creştinismului primar. Ele au însoţit încă de la început activitatea misionară a apostolilor (Fapte 2; 10; 19), dar s-au manifestat şi în comunităţiile nou înfiinţate în rândul credincioşilor (Romani 12, 6-8; I Corinteni 12-14; I Petru 4, 10-11). Din cauza modului de manifestare, a presupusei întâietăţi, ontologice şi nu funcţionale, a uneia în faţa alteia şi a posibilei sciziuni, Sfântul Apostol Pavel s-a văzut nevoit să dea informaţii esenţiale pentru o comunitate harismatică. Harismele într-o comunitate trebuie să fie asemeni mădularelor dintr-un trup (I Corinteni 12, 12-27), fiecare este important în felul său, şi are valoare atât timp cât slujeşte zidirii celorlalte mădulare ale Bisericii (I Corinteni 12, 4), astfel el a scos în evidenţă un raport de interdependenţă între harisme . Ele trebuie să fie un prilej de unitate şi nu de dezbinare, de adunare şi nu de împrăştiere, de ordine şi nu de anarhie. Realizarea unităţii în diversitate ar trebui să fie dezideratul unei comunităţi harismatice, totuşi acest lucru nu este uşor de realizat. Harismele în cadrul Bisericii primare au fost nişte realităţi de necontestat, excesul harismatic izvorât din entuziasmul primei comunităţi creştine din Corint a necesitat reglementări şi precizări. Harismele numai împreună realizează Trupul lui Hristos, dacă sunt luate individual şi rupte de contextul unei comunităţi creştine ele nu au nici o valoare. Ele sunt date în dar pentru ca alţii să se bucure în mod gratuit de ele. O analiză a comunităţii harismatice din Corint căreia îi scrie Sfântul Pavel va aduce mai multă lumină asupra rolului şi însemnătăţii pe care orice harismă o joacă în viaţa creştină.
