Modificări

Ca patriarh ecumenic, Chiril Lucaris n-a mai trecut prin țările românești, dar a menținut legăturile cu ele prin scrisori. De o mare însemnătate este scrisoarea sa din 2 septembrie 1629 către principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei, prin care respingea cu indignare propunerea acestuia de a-și da consimțământul la trecerea românilor transilvăneni la calvinism.

Un capitol însemnat în legăturile românești cu Constantinopolul l-a constituit domnia lui Vasile Vodă Lupu, adevărat protector al Patriarhiei.

:''Orânduitor al întregii vieți ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplătitor darnic, dar și pedepsitor fără cruțare, făcător și răsturnător de patriarhi, găzduitor al fruntașilor Bisercii răsăritene, convocator de sinoade și îndreptător al credinței prin hotărârile acestor adunări ținute în umbra lui, Vasile Vodă merită un loc mare în istoria întregii lumi ortodoxe''<ref>Nicolae Iorga, ''Vasile Lupu ca următor al împăraților de răsărit'', 1913. p. 207</ref>.

Dintre ceilalți patriarhi de Constantinopol care au călătorit prin țările române poate fi consemnat Atanasie Patellaros, fost mitropolit al Tesalonicului, iar în 1634 - pentru abia 40 de zile - patriarh ecumenic. A stat ani în șir la mănăstirea lui Păun Vameșul de lângă Iași, sihăstrit la [[Mănăstirea_Xiropotamu_(Muntele_Athos)|Xiropotam]] în Sfântul Munte.

În 1652, Vasile Lupu a reușit să-l pună pe Atanasie din nou în scaunul patriarhal, dar nu s-a putut menține decât 15 zile. A plecat din nou în Moldova, trăind în mănăstirea Sf. Nicolae din Galați, iar de aici în Rusia, unde a primit daruri bogate din partea țarului. La reîntoarcere a murit într-o mănăstire din Ucraina (1654).

Unul dintre urmașii săi, Partenie IV Moghilalul, fost patriarh ecumenic în cinci rânduri (între 1657-1685), a călătorit în Țara Românească prin 1655. Pentru a-și putea câștiga mijloacele de existență, patriarhii care s-au succedat în scaun i-au încredințat cârmuirea Mitropoliei Proilaviei (1667-1671), apoi a Târnovei și a Vidinului. A murit la București, după anul 1688.

Un alt patriarh de Constantinopol, Dionisie IV Seroglanul (Museliminul), fost mitropolit de Larissa și deținător al scaunului ecumenic în cinci rânduri (între 1671-1694), ierarh învățat, înrudit cu Cantacuzinii, puternici pe atunci în Constantinopol, a avut strânse legături cu țările românești (slujise și ca secretar al lui Matei Basarab).

În 1681 - ca fost patriarh - a venit în Țara Românească, la Șerban Cantacuzino, pe care a izbutit să-l împace cu Gheorghe Duca al Moldovei. În vara anului următor, cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino, și-a reluat scaunul patriarhal pentru a treia oară. În 1687, după ce a pierdut din nou scaunul, a venit tot în Țara Românească, unde, în anul următor, a slujit la [[înmormântare]]a binefăcătorului său, Șerban Cantacuzino, și a uns domn pe Constantin Brâncoveanu. Cu ajutorul acestuia, și-a reluat scaunul, pentru a cincea oară, în 1693, dar nu l-a putut păstra decât șapte luni. În aceste împrejurări, a venit din nou în Țara Românească, la Târgoviște, unde și-a dat obștescul sfârșit (1696), fiind înmormântat în fosta catedrală mitropolitană de acolo.

Contracandidatul lui Dionisie IV, Iacob, care a păstorit în scaunul ecumenic în trei rânduri (între 1679-1688), a venit în ambele țări române în câteva rânduri. În 1693, a slujit la înmormântarea lui Constantin Cantemir, alături de patriarhii Gherasim al Alexandriei și Dositei al Ierusalimului. S-a stins din viață la Iași, în 1700, fiind îngropat în [[mănăstirea Golia]], unde se mai păstrează piatra sa de mormânt.

La rugămintea patriarhului Calinic II, Constantin Brâncoveanu a refăcut din temelii biserica Sfântul Nicolae din Galata (Constantinopol), care fusese distrusă de un incendiu.